Alecsandru Dunaev: Teatru fără Dumnezeu nu există!

În drumurile sale între teatru și platoul de filmare, îndrăgitul actor Alecsandru Dunaev, cel pe care cu siguranță l-ați remarcat în serialul „Adela”, a făcut o vizită redacției Q Magazine. Am profitat de ocazie și am încercat să aflăm mai multe despre OMUL Dunaev decât despre ACTORUL Dunaev.

• PSD l-ar putea accepta pe Eugen Tomac în funcția de premier
• ÎCCJ, atac fără precedent la guvernul Bolojan: Demonizează Justiția și transformă magistrații în ținte
• Budăi, despre Bolojan: Un om care a reușit ceea ce părea imposibil
• Primul pas către „împăcarea” sistemului de sănătate public cu cel privat
• Caz de AUR! Un obiectiv finanțat de români a fost inaugurat cu steagul Ținutului Secuiesc. Europarlamentar: Au lipsit cu desăvârșire însemnele statului român

UN DUNĂREAN ATIPIC

Mă așteptam ca, din Tulcea fiind, să fii un alt Patzaichin. Ai renunțat la rame pentru scenă și film?

M-ați făcut să râd. Eu nici măcar nu știu să înot și nici nu am tras la rame vreodată, dacă vă puteți imagina. Majoritatea oamenilor de acolo s-au născut cu ramele în mână, spre deosebire de mine care nu am învățat nici măcar înotul. Aceasta, deși mă cheamă Dunaev, adică, în traducere, Dunăreanul. Există totuși o explicație. Acolo unde stăteam, Dunărea face un cot unde sunt niște curenți foarte imprevizibili. Părinții mei au spus „mai bine nu”. Așa că deocamdată înotul este doar un obiectiv. Poate voi învăța cândva. În afară acestui „handicap”, sunt totuși un dunărean. Prefer Dunărea mării, îmi place să mă plimb pe malul ei, pe canale…

Și de pe malul Dunării ai „sărit” în teatru? A meritat?

Toată lumea din jurul meu a zis să nu dau la UNATC. Există o mică istorie la baza acestei decizii de viață Când eram mic, aveam un vecin care deținea un magazin micuț la colțul străzii. Îmi plăcea foarte mult de el ca vânzător și felul în care relaționa cu clienții. Pe atunci spuneam că vreau să mă fac vânzător. Ulterior, mi-am dat seama că eu voiam să mă fac vânzător pentru că-mi plăcea jovialitatea lui, îmi plăcea că reușea să pună câte un zâmbet pe chipul fiecăruia. Pe de altă parte, bunica era o fire de artist, tata a fost actor amator la Sulina pe vreme când era marinar.

În clasa a noua am dat audiție pentru trupa de teatru din liceu. Am reușit să intru, deși eu eram la mate-info. La repetițiile noastre venea un profesor de actorie de la Liceul de Arte, Ion Dore, ca să ne ajute. Domnul Ion Dore a ajuns la un moment dat director la nou înfiinatul teatru Jean Bart din Tulcea și ne-a luat și pe noi în roluri de figurație. Deci, de prin clasa a zecea am colaborat cu Teatrul din Tulcea.

În clasa a XII-a, eram la premiera spectacolului „Visul unei nopi de vară” și regizorul acelui spectacol m-a întrebat ce am de gând să fac mai departe. I-am răspuns că dau la Inginerie electrică. Regizorul mi-a zis să dau în toamnă și la UNATC, după examenul din iulie de la Politehnică. Toți colegii mei mă sfătuiau să nu fac prostia asta. Am analizat și am decis să fac exact invers decât eram îndrumat de majoritatea. Regizorul m-a ajutat un pic cu repertoriul, nu a durat mai mult de o săptămână pregătirea. Și am dat la UNATC cu o relaxare totală.

M-am dus la prima probă. Îmi aduc aminte că în comisie era Olga Delia Mateescu și Paul Chiribuță. Pe ceilalți nu-i mai știu. M-am prezentat cu „Tușiți” de Marin Sorescu. Către final, Olga Delia Mateescu a tușit, iar eu cu dezinvoltură am zis „Vedeți? Asta am vrut să zic”.

S-a nimerit ca și tata să fie la acel moment în București. L-am sunat după primul examen și i-am spus să strângă bagajele să plecăm la Tulcea. Nu au trecut 10 minute și au venit rezultatele. Admis. L-am sunat pe tata și i-am spus să meargă el la Tulcea că eu sunt nevoit să mai rămân.

A urmat proba scrisă, eliminatorie. La fel mi-am zis: nu mă compar eu cu ăștia! Nu mă așteptam la nimic. Tata era în continuare la București. I-am spus să mergem la facultate să vedem rezultatele și să plecăm la Tulcea. Am văzut lista. Din nou, admis. Și iar nu am plecat la Tulcea.

Cred că și relaxarea m-a ajutat foarte mult. Nu m-am dus cu ideea că trebuie să intru neapărat, aveam ideea că sunt alții mai buni decât mine, că au văzut și făcut altfel de teatru. Dacă nu reușeam din prima, eu nu mai dădeam niciodată la UNATC. Admiterea acum nu mai e ce era odată, când erau 300 pe loc și doar trei locuri pe an. Acum am fost 300 pe 60 de locuri. Dacă nu aș fi reușit. m-aș fi consolat cu ideea că am încercat, că s-a demonstrat că nu am potențial. Dar destinul a vrut altfel.

Pe cine ai avut profesor de an?

Adrian Titieni a fost profesorul nostru de an, încă se mai ținea cont de asta atunci. Apoi am trecut prin rotație la toți profesorii. De la fiecare dintre ei am învățat ceva, de la fiecare am luat cât de mult am fost capabili să asimilăm. Foto Alex Damian

ISTORIA, UN PROFESOR NELUAT ÎN SEAMĂ

Care a fost spectacolul de licență?

Actriţa Simona Măicănescu, care trăieşte de 20 de ani în Franţa, l-a sunat pe Titieni să-I spună despre un spectacol văzut la Philadelphia. Adrian Titieni i-a spus că dacă dorește poate să vină să monteze spectacolul cu studenții. Era o piesă despre despre evrei, catolici şi comunism, intitulată „Clasa noastră”, a dramaturgului polonez Tadeusz Slobodzianek. Textul comprimă 90 de ani în două ore. Sunt 90 de ani de istorie care arată cum geopolitical reușește să schimbe relațiile dintre oameni, dintre vecinii de pe stradă, colegii de clasă etc.

A fost primul spectacol care s-a jucat în baraca roșie de la UNATC, folosită ca depozit. Simonei Măicănescu i-a venit ideea să scoată premiera acolo. A dat peste cap tot institutul și a reușit să elibereze baraca de tot ceea ce era în ea. Repetițiile se țineau acolo, cu ușile deschise.  A fost o experiență fabuloasă. Am văzut copii care la final erau cu ochii în lacrimi.

Relațiile interumane au fost puse la grea încercare și în timpul pandemiei.

Oh, da! Niciodată nu ne-am fi imaginat așa ceva. Am întâlnit cazuri în care unii se declarau pro, alții contra vaccin. De aici fractura, chiar între membrii unei familii.

Este interesant că dacă această pandemie nu ar fi existat, relațiile dintre oameni ar fi rămas la fel.

Personal, m-am aflat într-o zonă de neutralitate în ceea ce privește vaccinarea. Adică nici prea-prea, nici foarte-foarte. Eram un fel de Elveție. Pandemia, însă, a scindat lumea. Exact ceea ce se întâmplă și cu conflictele armate. Istoria ne dă lecții la fiecare pas, important e să le băgăm în seamă.

Înțeleg că istoria este pentru tine o pasiune. Te ajută în profesia ta?

Primul film în care am jucat a fost „Cardinalul” în regia lui Nicolae Mărgineanu. Am avut 6-7 zile de filmare, nu era un rol principal cel în care fusesem distribuit. Acțiunea se petrecea în perioada anilor ’50, în închisorile comuniste din acel deceniu obsedant. Am fost extrem de interesat de acest subiect încă din liceu, am citit mult în acea perioadă despre subiect: de la Ioanid la fenomenul Pitești. Îmi aduc aminte că într-o zi, când trebuia să filmăm la Fortul 13 Jilava, erau minus 5 grade afară. Zgribulit, am intrat, m-am schimbat în zeghe, evident cu niste bluze de corp pe dedesubt, și… motor! Până ora 12.00 nu am văzut lumina soarelui, am stat în acel subsol. În momentul în care am ieșit în pauza de masă, afară erau deja 14 grade cu plus și un soare atât de frumos cum nu vă puteți imagina. Nu-mi venea să cred cum simt acela „afară” după cinci ore de stat în atmosfera celulelor. M-am întrebat atunci: dar oamenii care au stat cu anii fără să respire aerul curat, fără să vadă soarele, oare ce senzații aveau? Îmi dau seama că trece istoria pe lângă noi și noi nu ne dăm seama despre ce este vorba.

GPS-UL DESTINULUI

Îți oferă siguranță profesia? Întreb pentru că fiind foarte mulți absolvenți, teatrele nu au cum să vă absoarbă pe toți, angajamentele, colaborările, azi sunt, mâine nu. Filmul ar fi o opțiune viabilă?

Am colaborat cu mai multe teatre. Nu am avut niciun angajament. Din această cauză, m-am gândit că ar trebui să mă reprofilez pe altceva. Și m-am decis să mă îndrept către o televiziune, ca prezentator de știri. În drum spre acea televiziune, am primit un telefon. Mi se propunea să dau un casting pentru rolul principal, într-un serial la Antena 1. (n.r. „Adela”) Am acceptat, renunțând firește la prezentarea de știri. Am riscat. Până la primirea rezultatelor de la casting am stat cu inima în gât. Dar, eu având experiența castingurilor eșuate, până nu vedeam ceva scris negru pe alb, un contract, ceva, nu credeam. De regulă, nu mă bucur înainte niciodată. Mă bucur doar în momentul în care se realizează ce mi-am pus în cap. Îmi place să mă bucur sută la sută de ceva, nu pe bucățele.

Pe principiul nu ai așteptări, nu ai deziluzii…

Exact. Este adevărat totuși că mici așteptări am, doar de aceea mă îndrept într-o direcție sau alta. Dar nu cad în groapa dezamăgirii dacă nu se întâmplă.

Cum ai ajuns la o astfel de înțelepciune?

Nu știu ce din ceea ce am trăit m-a făcut să am o asemenea abordare. Nu vreau să dau vina pe castingurile eșuate. Cred că trebuie să mă las purtat de ceea ce se întâmplă, pentru că a fost mai bine decât ceea ce mi-am dorit eu la un moment dat. Nu înțelegeți că închid ochii și ce-o fi, o fi! Nu, dar în momentul în care se face roșu înainte și la dreapta e verde, trebuie să fiu capabil să o iau într-acolo. Nu merg înapoi niciodată. Este un fel de GPS al vieții, dacă vreți.

Ai o relație cu Dumnezeu? Nu cumva el este GPS-ul vieții tale?

Dumnezeu știe cel mai bine ce și cum trebuie să se întâmple. Mi-a demonstrat aceasta nu o dată. De fiecare dată, mă rog să fie cum știe El că e mai bine, nu cum vreau eu. El știe, eu nu.

E aproape socratică atitudinea. El spunea „știu că nu știu nimic”.

Exact. Mă consider un credincios activ. De mic am fost în corul bisericii. Schimbul de energie pe care îl simt în biserică este extraordinar. Și este bine ca fiecare să aibă această experiență pentru că oricât te-ai ruga tu acasă, nu se compară cu ceea ce trăiești în biserică, cu senzațiile pe care le ai în acel spațiu, alături de toată lumea venită acolo ca și tine pentru a se ruga. Se creează un flux energetic extraordinar.

Nu văd credința în Dumnezeu fără participarea în grup la rugăciune, pentru că se înfiripă acolo o comunicare pe care nu o poți regăsi în altă parte.

Și Biserica e o scenă?

Slujba religioasă, ritualul în sine, a fost prima formă de spectacol. Teatru fără Dumnezeu nu există! Firește că am o relație cu Dumnezeu.

Pare că te distanțezi de opiniile celor din generația ta. Biserica este din ce în ce mai blamată, credința aproape că a ajuns o vină.

Nu vreau să intru în polemica asta pentru că eu consider că Biserica are și părțile ei bune, are și uscăciuni, ca orice instituție. Personal, am descoperit foarte mulți oameni frumoși în cadrul bisericii. Bunicul meu a fost preot zeci de ani. Știu ce înseamnă și știu ce responsabilitate enormă are un om al bisericii față de oamenii pe care îi păstorește.

Din acest motiv, nu accept hulirea asta generalizată. Biserica, de bine de rău, a reușit să supraviețuiască în niște condiții vitrege și mă refer aici la perioada cuprinsă între 1948 și 1989. Mulți spun astăzi că Biserica s-a făcut frate cu dracul atunci. Eu nu văd așa lucrurile. Din punctul meu de vedere, a fost o diplomație de înalt nivel. De fapt, ce se dorește? Să nu mai fie Biserica în România? Ce-am fi fără ea? Din păcate, este foarte multă ură, foarte multă aversiune față de tot ceea ce există, față de tot ceea ce are o istorie în spate.

Libertatea în context de marketing nu e libertate

Suntem liberi să alegem ceea ce dorim în democrație, ceea ce înseamnă că varietatea opiniilor ar trebui să fie acceptată.

Da, liberul arbitru. Părerea mea este că am ajuns în situația de a ne bucura de o libertate pusă în context de marketing. Ori, asta nu e libertate, ci doar o aparență de libertate. Să mă explic. Există o paletă foarte largă de opțiuni, însă prin intermediul diferitelor mijloace moderne doar una este promovată și îți este prezentată ca fiind cea mai bună, logică, minunată alegere pe care ai putea s-o faci. De fapt, întreaga paletă de opțiuni este doar la nivel teoretic. În realitate…

Știu că va suna extrem de ciudat, dar libertatea de gândire mi se pare că era mai mare înainte de 1989 decât acum. Paradoxal, nu?

Pentru că impunându-ți-se o direcție de gândire, dând sens interzis către altele, tu încercai să te refugiezi în altceva, să-ți creezi propriul tău spațiu de reflecție. Erai dornic să descoperi cât mai multe, În momentul de față, când ai libertatea, când ai informația aici, la degetul mic, la un click distanță, nu mai cauți nimic, nu mai vrei să descoperi nimic pentru că te cotropește, te lovește informația din toate părțile.

Care crezi că este soluția?

Cultura. Educația. Să ajungem la nivelul la care să reușim să înțelegem că noi trebuie să alegem, nu să o facă alții pentru noi. Să nu ne mai lăsăm purtați de val, să nu mai înghițim pe nemestecate tot felul și să le trecem prin filtrul nostru de gândire.

Să ne amintim că la începutul războiului dintre Rusia și Ucraina, foarte multe instituții, din dorința de a-și arăta susținerea față de vecinii noștri, au recurs la embargoul cultural. Ceaikovski, Dostoievski, Prokofiev și orice alt mare rus deveniseră niște paria în cultura europeană.

Da. M-am întrebat și eu ce legătură are cultura rusă cu războiul lui Putin? Se ajunge la un extremism îngrozitor. Dacă vezi o sămânță rea, nu înseamnă că totul în jurul ei e rău. Asta e părerea mea. Dar, hai să ne gândim și altfel. În 1989 am scăpat de comunism. Foarte bine. De ce am citit în continuare Dostoievski? De ce nu l-am ars în piața publică atunci? De ce în UNATC nu s-a eliminat Stanislavski? Doar Stalin l-a propulsat, nu? De ce nu am trecut la gesturi de acest fel la invazia Rusiei în Crimeea? Pentru că războiul acum este aproape în direct. Nu mă erijez în vreun geostrateg sau în vreun analist de politică externă, să nu mă înțelegeți greșit. Vă spun doar ce gândesc. Nu vreau să intru în polemici referitoare la Zelenski sau Putin.

Apropo de Zelenski, cu care într-un fel ești coleg. Președintele Ucrainei și-a creat o imagine de erou modern care în toată împrejurările poartă aceeași ținută războinică: tricou și pantaloni kaki.

Un costum de scenă. De obicei, actorul când a ieșit din scenă renunță la costum, pentru că redevine el, nu mai este personajul pe care l-a interpretat. Noi, actorii, spunem în astfel de situații că și-a luat personajul acasă.

Așa e și cu Zelenski. La început, era de impact. Acum, după mai bine de un an, este ca un actor care a jucat un rol 25-30 de stagiuni, fără să mai aducă nimic nou personajului său.

În sală, publicul nu va mai veni pentru că va vedea mereu același lucru. Dar dacă totuși publicul vine și tu ești la fel, cine să te mai ia în serios?

TEATRUL ESTE VIAȚĂ ESENȚIALIZATĂ

Când erai mic visai să te faci vânzător. Ai ajuns actor. Vinzi ceva?

Da, da! Vând zâmbete, vând niște întrebări în plus, niște deschideri de ochi, de minte. E cam arogant ce spun? Asta cred că face un actor. El nu oferă răspunsuri, el este cel care transmite publicului o problematică, situații asupra cărora cei din sală trebuie să reflecteze. Dacă publicul este mai bogat după întâlnirea cu teatrul sau cu filmul, cu serialul de televiziune, cred că este un obiectiv atins. Eu sunt mulțumit.

Teatru, studio de televiziune, platou de filmare. Unde îți place cel mai mult?

În teatru. Este viu, este acolo, reacția publicului este imediată. Teatrul este un schimb de energie direct între public și actor. Teatrul este viață esențializată. Filmul trece prin niște filtre pe care în teatru nu le regăsești. La film, dacă nu-ți iese, mai încerci o dată, în teatru trebuie să fii acolo de la început până la sfârșit. Nu poți spune publicului: pardon, am uitat replica.

PE SCURT

Alecsandru Dunaev are 32 de ani, este de origine rusă. Familia actorului s-a stabilit în România de două generații. Singurele momente în care i-a fost dificil statutul de rus a fost la începutul războiului dintre Rusia și Ucraina. A trecut de la vechea biserică a lipovenilor la ortodoxia românească îndrumat și botezat de ÎPS Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, un cunoscut și respectat protector al artelor.

Cartea preferată: „Prins” de Petru Popescu, roman după care și-ar dori să facă film.

Filmele românești pe care le iubește sunt „Filantropica” de Nae Caranfil și „De ce trag clopotele, Mitică” de Lucian Pintilie.

În ce privește cinematografia străină, înclină spre ruși. Filmul „Ostrov” în regia lui Pavel Lunghin l-a văzut de aproximativ 30 de ori.

Își dorește să revadă Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg, pentru că prima dată a „alergat” prin el.