Brexit, Q Magazine
Comentatorii Q Magazine

Altfel despre Brexit

Atunci când Marea Britanie a votat pentru Brexit, pentru mulţi acest gest a părut o inconştienţă sau încă o manifestare a nonconformismului britanic. La fel, votul pentru Brexit a arătat nu doar că Regatul Unit al Marii Britanii nu ar fi chiar unit, dar a mai arătat şi existenţa a două Anglii: cea a englezilor şi cea a nou-veniţilor. Londra, capitala Marii Britanii şi a Angliei, a votat pentru rămânerea în Uniunea Europeană. În acelaşi timp, Anglia provinciei a votat pentru ieşirea din Uniune.

Londra însă (care la recensământul din 2011 mai avea în populaţie doar 44,9 procente de nativi britanici) este un oraş multicultural, care pare să spună tot mai puţine lucruri despre ce înseamnă spiritul englez. Pentru a simţi Anglia trebuie să ieşi din Londra, să mergi în multele şi micile oraşe şi sate răspândite în Insulă. De aceea am profitat de oportunitatea oferită pentru a cunoaşte un orăşel englezesc după bunul meu plac şi împărtăşesc mai jos o „notă informativă”.

 

Un orăşel englezesc

Chichester, un orăşel din sudul Angliei, e un loc din care, cred eu, se poate înţelege foarte bine Brexitul. Un orăşel cu o istorie de aproape 2000 de ani, întemeiat de romani încă din prima jumătate a secolului I, cu o lungă istorie saxonă, apoi normandă, engleză şi britanică, Chichester, deşi a rămas un orăşel mititel, cu doar 25 de mii de locuitori, e un colţ autentic de Anglie.

Oraşul este dominat de o splendidă catedrală normandă, care va împlini în curând 950 de ani de existenţă, în jurul căreia se construieşte încă ţesutul Chichesterului. Catedrala, statuia modernă a sfântului Richard, episcop de Chichester al cărui mormânt a fost un important loc de pelerinaj medieval (al doilea după mult mai celebrul Canterbury), străduţele comerciale care conturează cruciform oraşul şi cartierele rezidenţiale, cu căsuţe georgiene mai mult sau mai puţin asemănătoare, niciuna neîndrăznind să sfideze în înălţime catedrala, sunt caracteristice pentru arhitectura acestui orăşel.

Populaţia, predominant englezească, trăieşte într-un ritm calm, provincial, care probabil nu a suferit schimbări radicale încă din timpurile Angliei medievale. Ceea ce poţi remarca vizitând cele câteva librării şi anticariate din orăşel, plimbându-te prin catedrală, dar mai ales trăgând cu urechea la discuţiile serioase ce se poartă la o bere, la un ceai sau prin parc, este recursul constant şi continuu la istoria naţională mai mult sau mai puţin recentă.

 

Patriotismul ca act firesc

Englezul tipic din Chichester nu trebuie înţeles ca fiind vreun activist pentru o cauză politică. Însă trebuie înţeles ca un om care simte o anumită legătură între el şi patrie, între el şi istoria ţării sale, de care este legat intim.

Într-o capelă a catedralei se găsesc, scrise pe nişte panouri de lemn, frumos depozitate, numele tuturor militarilor căzuţi din Chichester în diferite războaie: nu doar cele două războaie mondiale, dar şi cele din perioada construirii şi menţinerii Imperiului Britanic. Cu o curiozitate de turist, mă uitam şi eu la ele, „contabilizând” pentru mine numărul ofiţerilor şi soldaţilor căzuţi la datorie. Un cuplu de englezi între două vârste mi s-a alăturat, citind atent listele de nume, nelăsând practic „pagină” de lemn să le scape. Ieşind din capelă, s-au salutat cu cineva şi, spre surprinderea mea, am înţeles că erau din părţile locului. Această întâmplare deloc banală în simplitatea ei, avea loc la o săptămână după ce, în România, societatea, nu doar autorităţile, ignorase centenarul bătăliei de la Mărăşti, unul din momentele în care, vorba lui Ţuţea, o căruţă de ţărani a putut să oprească imperii.

Capela respectivă fusese amenajată pe cheltuiala unui fost colonel al armatei britanice iar cuplul respectiv nu era acolo în exercitarea vreunei ceremonii oficiale. Pur şi simplu, atât colonelul respectiv (trecut de mult la Domnul), cât şi cei doi englezi, îndeplineau un act firesc de bun-simţ civic: rememorarea eternă („veşnica pomenire” cum i-am spune noi, în româna liturgică) a celor care au trăit, luptat şi murit pentru ţară.

 

 

Totul este cultură civică

În unele societăţi, precum cea românească, totul, de la simplul act al politeţii stradale până la  mişcarea revoluţionară, trebuie să se facă „cu voie de la primărie”. Pe de altă parte, statul este privit ca rădăcina tuturor relelor şi intelighenţia din aceste societăţi este foarte uşor câştigată la nivel intelectual de ideile libertariene. În această dinamică dialectică, de iubire şi de ură faţă de stat, sunt captive societăţile civile precum cea românească. De aici şi paradoxurile pe care le trăim în viaţa politică de zi cu zi: mai multă încredere în Uniunea Europeană şi în diverse mari puteri decât în propria ţară sau mai multă încredere în instituţii nedemocratice şi de forţă (precum armata şi procuratura) decât în instituţiile şi instrumentele democraţiei (precum Parlamentul şi partidele politice).

La fel, comemorarea bătăliei de la Mărăşti-Mărăşeşti- Oituz, a centenarului României Mari sau a Zilei Naţionale, nu sunt considerate acceptabile fără ceremonii oficiale, de preferinţă marţiale (parade militare şi expuneri de piese de artilerie şi de tancuri), fără preşedinte, Guvern, Parlament, mobilizate exemplar şi rostind discursuri patriotice. De altfel, nu e considerată posibilă nici măcar o inundaţie fără ca aceasta să fie însoţită de vizitele de lucru a măcar o parte din demnitarii ţării, care să îşi exprime îngrijorarea şi să promită solemn că statul îşi va face datoria. Incendiul unui club de noapte din Bucureşti a dus la căderea unui guvern şi sancţionarea fermă a Bisericii Ortodoxe pentru că nu a participat la spectacolul obligatoriu al condoleanţelor.


A participa la viaţa civică, a îşi respecta istoria, a face o autentică „veşnică pomenire” eroilor (fie şi prin citirea periodică individuală a numelor lor) , a ţine la bunul mers al societăţii tale cu toate cutumele sale, nu este o obligaţie civică, ci bun-simţ. Englezii îl numesc common sense.


Odată îndeplinite aceste obligaţii de către autorităţi, cetăţeanul acestui tip de societate se declară mulţumit: altcineva- dintre instituţiile statului, în speţă- a îndeplinit datoriile civice. Cetăţeanul nu mai are altceva de făcut decât să sancţioneze „părerologic” comportamentul autorităţilor.

În alte societăţi civile, precum cea britanică, cetăţeanul nu are nevoie de stat ca să fie cetăţean. A participa la viaţa civică, a îşi respecta istoria, a face o autentică „veşnică pomenire” eroilor (fie şi prin citirea periodică individuală a numelor lor) , a ţine la bunul mers al societăţii tale cu toate cutumele sale, nu este o obligaţie civică, ci bun-simţ. Englezii îl numesc common sense.

 

Brexitul, un common sense

Common sense: acesta este motivul pentru care Anglia profundă a votat pentru Brexit; pur şi simplu nu mai era rezonabil pentru majoritatea cetăţenilor britanici să participe la o construcţie politică transnaţională care le ameninţa propria viziune cu privire la ţară, naţiune şi identitate civică. Spre deosebire de conservatorismul continental (cum este cel al polonezilor sau al maghiarilor), conservatorismul britanic nu este unul traditionalist, ci este o formă de patriotism identitar. Şi acesta este şi motivul pentru care majoritatea englezilor nu se tem de costurile închipuite sau reale pe care Brexitul le-ar putea presupune: ele sunt incluse în preţul bunului-simţ al vieţii de zi cu zi.

 

 

Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top