Ana Blandiana, discurs excepțional la primirea premiului „Prințesa de Asturia”: Roboții vor putea să facă versuri, dar nu vor înțelege niciodată suferința și încăpățânarea de a exprima inexprimabilul

Într-un sublim manifest în favoarea poeziei și arătând cu „uimitoare întâmplări” cum poezia chiar a salvat oamenii în anii disperați ai carcerelor comuniste, scriitoarea Ana Blandiana a rostit, cu prilejul ceremoniei în cadrul căreia i-a fost acordat Premiul Prinţesa de Asturia pentru Litere 2024, un discurs de excepție. „Andre Malraux, autorul Condiției umane, spunea că Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc. Dar, dacă suntem poate prea obosiți și prea lipsiți de ardoare pentru religiozitate, nu ne-am putea salva, oare, punând în locul rămas pustiu poezia? Pentru că, acum când în cel mai scurt timp roboții vor fi superiori oamenilor, va trebui să încercăm să rămânem deasupra prin tot ceea ce ei nu înțeleg. Căci ei vor putea să facă versuri, rime, ritmuri, iambi, trohei, dactili, sonete, rondele, epopei, dar nu vor înțelege niciodată suferința și încăpățânarea de a exprima inexprimabilul care se ascunde sub toate aceste veșminte, misterul care nu poate fi nici definit, nici înfrânt.”, a spus poeta.

• Când ne dezvelim genunchii…
• O companie americană construiește la Cluj primul centru de date din lume cu Inteligența Artificială Cuantică
• Val de naturalizări fără precedent! Număr record de pașapoarte germane în 2025
• Putin: Nimeni nu poate spune proveniența unui aparat de zbor până când nu este efectuată o expertiză
• Radu Miruță anunță semnarea unor contracte de miliarde vineri noaptea, la 21.45

Ceremonia a fost prezidată de Familia Regală a Spaniei și a fost găzduită de Teatrul Campoamor din Oviedo Foto Casa Real

Alături de Majestatea Sa Regele Felipe al Spaniei şi Alteţa Sa Regală, Leonor, Prinţesa de Asturia, la ceremonie au participat Alteţele Lor Regale, Dona Sofia, Regina Letizia şi Infanta Sofia.

Juriul a acordat premiul scriitoarei Ana Blandiana, primul român care obţine această distincţie, motivând că opera sa, care vorbeşte despre înfrângere şi speranţă, reflectă „o profundă cunoaştere a spiritului românesc într-o perioadă istorică de opresiune”.

Anei Blandiana, Doctor Honoris Causa al Universităţii din Salamanca, i-au fost traduse în limba spaniolă 11 cărţi, unele dintre ele cu sprijinul Institutului Cultural Român prin Programul TPS – Translating and Publishing Support derulat de ICR prin CENNAC – Centrul Naţional al Cărţii.

„Premiul Prinţesa de Asturia pe care l-am luat reprezintă pentru mine, dincolo de bucuria şi onoarea care mi s-au făcut, o extraordinară confirmare a felului în care cărţile mele au fost primite în Spania şi rezultatul nenumăratelor cronici care s-au scris, mai mult decât în alte ţări, pentru că, în Spania, poezia este mai mult decât în alte ţări în centrul atenţiei. E destul să îmi amintesc, de exemplu, întâlnirea cu o sală de 800 de locuri arhiplină în care erau membri ai celor 800 de grupuri de lectură care se află în toată Spania. A fost pentru mine o surpriză cu adevărat covârşitoare pentru că oamenii aceştia citiseră în ultimele luni cărţile mele, cele 10, chiar 11 cărţi, cu cea apărută în zilele astea, şi puneau întrebări în cunoştinţă de cauză. Aş vrea să închei spunând că mi se pare evident că situaţia culturală, adeziunea sufletului spaniol, ca să spun aşa, faţă de cultură şi, mai ales faţă de poezie, o depăşeşte cu mult pe cea din celelalte ţări europene pe care le cunosc eu la această oră”, a spus Ana Blandiana, la ceremonia de decernare.

Preşedintele Institutului Cultural Român, Liviu Jicman, s-a declarat „deosebit de onorat” de invitaţia de a fi alături de scriitoarea română la acest eveniment „memorabil” şi „recunoscător” pentru promovarea de care întreaga literatură română se va bucura prin acest succes.

„Doamna Ana Blandiana a primit această binemeritată recunoaştere internaţională în cadrul unei ceremonii care a încununat seria de manifestări dedicate laureaţilor din acest an de la toate cele opt categorii. Ana Blandiana a inspirat societatea românească, demonstrând puterea actului cultural de a genera schimbare în bine şi inspiră astăzi cititori din întreaga lume. Domnia sa a fost prima laureată care s-a adresat publicului, în cadrul unui eveniment de gală trăit cu emoţie de cei prezenţi şi de întreaga comunitate a oraşului Oviedo”, a spus Jicman.

Anunţat în mai, evenimentul de decernare a Premiilor Prinţesa de Asturia a făcut parte din seria de manifestări din „Săptămâna Premiilor” organizate la Oviedo pentru a marca majoratul Alteţei Sale Regale Prinţesa de Asturia şi cea de-a zecea aniversare a Prinţesei de Asturia în calitate de preşedinte de onoare al Fundaţiei prinţesei moştenitoare a Spaniei.
 

Regele Felipe al Spaniei și Ana Blanidana Foto Casa Real

Discursul înălțător al poetei

Ana Blandiana a transmis, cu ocazia decernării acestui premiu, un sublim optimism că într-o lume tot mai desacralizată și în care tehnologia tinde să înlocuiască omul, roboții nu vor putea „dezlega misterul”. Ea a amintit cum poezia chiar a salvat oameni în cele mai grele condiții de viață și de închisoare, ajutând la supraviețuirea lor.

„Majestățile Voastre,

Altețele Voastre Regale,

Distinși membri ai Fundației Prințesa de Asturias,

Membri ai juriului,

Excelențele Voastre,

Stimați colegi laureați,

Doamnelor si Domnilor,

Prieteni,

Ca întotdeauna când mi s-a întâmplat să iau un premiu, primul meu gând a fost la Platon si la cununile de lauri pe care le recomanda pentru poeții alungați apoi din cetate.

Al doilea gând a fost pentru țara mea.

Așa cum, atunci când cresc, copiii săraci trebuie să se-întoarcă mereu să-și ajute familia, trimițând pachete și bani, ținându-i pe cei mici la școală, orice împlinire mă întoarce acasă spre locul de unde am pornit, un loc care în istorie se numea Dacia Felix, cea cucerită de Împăratul Traian, dar în basmele românești este numit locul în care se bat munții în capete, un loc așezat între mai multe imperii dușmane si dușmane între ele, căruia dintre toți vecinii numai Marea Neagră nu i-a vrut niciodată răul.

Latinitatea noastră, rămasă în exil la celălalt capăt al continentului, ne-a singularizat și ne-a dat, o dată cu conștiința că suntem altfel decât cei din jur, sentimentul singurătății în istorie. Un sentiment care nu mi-a permis niciodată să mă desprind, să mă înstrăinez, dar care a germinat, ca pe o soluție de supraviețuire, poezia.

Dar și gândul la Platon și gândul la țara mea mă obligă să mă întreb, în acest moment de uimitoare așezare a poeziei sub reflectoare, care mai este, care mai poate fi, legătura dintre poet și ceilalți, dintre poezie și societate, care este rostul poeziei în această lume a noastră secularizată, tehnicizată, informatizată, mondializată.

Enorma onoare pe care Fundația Prințesa de Asturias mi-o face premiindu-mă pentru poezie poate fi considerată, oare, o dovadă a importanței capitalului de speranță pe care poezia îl mai reprezintă în această lume? Mai precis, poate oare acel ceva plăpând, înaripat și sacru, cum definea Platon poezia, opri rostogolirea noastră spre neant?

De fapt, întrebarea, pe care nu mi-o pun pentru prima dată, este Poate poezia salva lumea?, iar răspunsul meu, timid dar afirmativ, e sprijinit pe uimitoare întâmplări.

Oricât ar părea de incredibil, în deceniile cinci si șase ale secolului trecut, în închisorile comuniste din România a avut loc o adevărată rezistență prin poezie.

Primul Memorial al Victimelor Comunismului din lume are o sală cu pereții și tavanul acoperiți în întregime cu poeme născute în detenție. În lipsa creionului și a hârtiei, interzise, orice poem avea nevoie pentru a apărea de trei persoane: cel ce îl gândea, cel ce îl memora și cel ce îl transmitea prin alfabetul Morse, și totuși, în aceste condiții dure, mii de poeme au fost compuse și au reușit să treacă din celulă în celulă și din închisoare în închisoare.

Toate cărțile de memorii ale deținuților politici descriu, ca pe un ritual sacru, momentul transmiterii noilor poeme, când câte un prizonier era mutat dintr-o închisoare în alta. Iar apoi, după deschiderea închisorilor, primul gând al celor eliberați a fost să transcrie ceea ce memoraseră, fără nume de poeți sau cu autori doar presupuși adesea greșit, într-o adevărată simfonie a rezistenței spirituale, a transformării misterului poeziei într-o armă de apărare împotriva nebuniei.

Iată o dovadă că, în condiții extreme, când își simțeau periclitată esența, oamenii au recurs la poezie ca la un mijloc de salvare.

Atunci când în poezie se ascundeau ultimele molecule de libertate, sufocați de represiune, oamenii le căutau, le găseau si le respirau pentru a supraviețui.

Pentru că poezia nu vorbește despre realitate, ci e în stare să construiască o altă realitate în care ne putem salva. În mod ciudat, etimologic, în greaca veche numele poeziei provine din verbul poiein care înseamnă a construi.

Dar ceea ce ne-a putut salva ieri de spaimă, de ură și de nebunie nu ne poate, oare, salva azi de singurătate, de indiferență, de vidul rămas în locul credinței, de excesul de materialitate și de consum, de deficitul de spiritualitate?

Andre Malraux, autorul Condiției umane, spunea că Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc. Dar, dacă suntem poate prea obosiți și prea lipsiți de ardoare pentru religiozitate, nu ne-am putea salva, oare, punând în locul rămas pustiu poezia?

Pentru că, acum când în cel mai scurt timp roboții vor fi superiori oamenilor, va trebui să încercăm să rămânem deasupra prin tot ceea ce ei nu înțeleg. Căci ei vor putea să facă versuri, rime, ritmuri, iambi, trohei, dactili, sonete, rondele, epopei, dar nu vor înțelege niciodată suferința și încăpățânarea de a exprima inexprimabilul care se ascunde sub toate aceste veșminte, misterul care nu poate fi nici definit, nici înfrânt.

În mod evident, Theodor W. Adorno greșea când scria că după Auschwitz a scrie poezie e o barbarie, din moment ce nu înțelegea că suferința nu interzice poezia, ci o potențează, îi dă strălucire și sens. Un sens din care libertatea este doar o mică parte.

La sfârșitul imperiului roman, care părea să fie chiar sfârșitul lumii, creștinismul a adus vestea cea bună, evanghelia iubirii aproapelui care, în pofida întregii istorii, a reușit să ne țină în echilibru mai bine de două mii de ani, până când, în secolul XX, ura (de clasă sau de rasă, între femei si bărbați, între copii si părinți ) a preluat controlul. Poezia modernă este expresia sfâșietoare a acestui dezechilibru existențial.

Sunt fericită că pot să mărturisesc, în fața unei săli pline de spanioli, importanța pe care a avut-o în formarea mea intelectuală si spirituală exclamația lui Miguel de Unamuno Mă doare Spania!. Am folosit suferința filosofului spaniol pentru sfâșierea țării sale ca pe un punct de sprijin în universul de azi, în care națiunile se estompează în fața ideologiilor, ca pe o ancoră în adâncul timpului la suprafața căruia mă lovesc valurile mereu răzgândite ale post-modernității, cărora le rezist pentru că mă doare Spania, mă doare România, mă doare lumea.

Prin țipătul lui Unamuno, descoperit în adolescență și niciodată uitat, prin cele zece volume ale mele traduse in spaniolă, răspândite in imensul spațiu hispanic, si prin onoarea din această seară, datorată Universității din Salamanca, sunt legată pentru totdeauna de Spania.

În această seară cu ecou privilegiat sunt fericită că pot să-mi exprim recunoștința nu numai pentru premiul care mă emoționează și mă tulbură, ci si pentru prilejul pe care mi-l dă de a spune și a face auzite aceste cuvinte.

Premiul Prințesa de Asturias este altfel decât orice alt premiu oferit poeziei pentru că în definiția lui se împreunează misterul poeziei și misterul regalității, atât de straniu înrudite între ele prin faptul că oamenii, fără să le înțeleagă și fără să știe la ce folosesc, simt că ar fi mai puțin frumoși si mai puțin buni fără ele.

Vă mulțumesc.”