Anul Măştii sau Actorii şi sălbăticia

De Ziua Mondială a Teatrului, doresc să-mi îndeplinesc o datorie de onoare cinstind două însemnătăţi uitate ale anului 2020: Masca – 30 şi Mihai Mălaimare – 70.

• Un oficial american acuză: Europa nu vrea să protejeze consumatorii, vrea să controleze cine e credibil pe X
• La arme, soldați: Nicușor Dan trimite statul român pe TikTok să combată dezinformarea
• Miruță, învins de CNAIR la Curtea de Apel București
• Joe Biden a dat în judecată Departamentul de Justiție al SUA
• Patria Prima a făcut plângere penală, în baza Legii Vexler, împotriva Asociației Dexonline care a promovat online transformarea cuvântului „CREȘTIN” în „CRETIN”

Sub pecetea fricii

Prolog

Suntem nevoiţi, din păcate, să recunoaştem că ne aflăm în anul I al unui grotesc bâlci. Frica a scos dintr-o bună parte a semenilor noştri tot puroiul, toată sălbăticia. Cei rămaşi cu sfântă bună-cuviinţă încă se întreabă cum am ajuns aici – ori, mai exact, cum am permis să se ajungă aici.

Indivizii, clasele socio-profesionale şi societatea ca ansamblu s-au lepădat de viaţă – şi chiar de identitate – pentru a sluji cultului morţii iminente, al morţii ca aneantizare, ca punct cât se poate de frust al vieţii. Starea duhovnicească proprie acestui cult? Frica. 

Dar frica singură ar tălmăci înţelesul a tot ce am suportat şi suportăm? Iată, după desacralizarea omului – deci a subiectului al cărui rost ontologic este aflarea Adevărului –, ne găsim în plină deraţionalizare a lui. Astfel, pentru om devin prohibite categoriile plasate inferior Adevărului – dintre care cea mai importantă este frumosul, slujit de arte. 

De altfel, deraţionalizarea incriminează îndoiala şi întrebarea, după cum incriminată este întâlnirea cu celălalt – devenit inamic. Laolaltă cu hăituirea Bisericii şi a sfintelor ei slujbe, artele au avut de înfruntat sălbăticia Autorităţii – termen impropriu, dar pe care îl folosim generic.

Dacă Eugen Barbu în capodopera Princepele sau regretatul magistru Romulus Vulpescu în Recital extraordinar construiau, cu geniu, confruntarea dintre o autoritate absurdă şi artist, iată că noi ne aflăm într-o situaţie extremă şi, aparent, inexplicabilă: artiştii au tras obloanele, conformându-se Autorităţii.

Scriu aparent, pentru că nu trebuie să confundăm artiştii autentici – oamenii de litere, muzică, teatru, cinema, arte frumose – şi prestatorii de servicii din sfera artelor, în fapt, nişte activişti văduviţi de har, dar infectaţi de ideologia vremurilor.

Teatrul Masca – Teatrul

Astăzi doresc să scriu despre sacerdoţii unui cult aparte, în care se oficiază liturghii laice – teatrul. 
Nu am ce face: astfel îmi apar, necesarmente, regizorii, actorii, scenografii şi ceilalţi slujitori ai scândurii.

Împătimit al acestei arte, nu am mai putut niciodată, după întâlnirea cu maestrul Constantin Codrescu, să acord concesii, astfel că marile spectacole văzute la Bucureşti, în aproape zece ani, se pot număra pe degetele mâinilor. 

Cu toate acestea, din apele stătute, din gropile adunăturii de sate care este oraşul de pe Dâmboviţa, răsare un pământ straniu, în care veţi putea afla trăind frumosul – mă refer la Teatrul Masca, ctitoria lui Mihai Mălaimare – pe care aş fi tentat să îl numesc mai degrabă actorul şi regizorul fostului Teatru Naţional, decât fostul actor şi regizor al Teatrului Naţional. 

M-am îndrăgostit de lumea Măştii la ediţia din 2013 a Festivalului Internaţional de Statui Vivante şi, cât mi-a fost cu putinţă, am fost martorul celor mai multe dintre isprăvile acestui teatru.

Totuşi, aş dori să-mi permiteţi să vă însoţesc pe coridoarele lui doar până anul trecut, când acest teatru tânăr şi în putere a sărbătorit 30 de ani, iar părintele lui, nu mai puţin în putere – dovadă stând cele trei spectacole scrie şi regizate de care voi face vorbire –, 70.

Mahalaua ca personaj principal

I. D’ale carnavalului după I. L. Caragiale

Cu premiera în toamna lui 2019, spectacolul se înscrie unei serii dedicate de maestrul Mălaimare mahalalei, din care au făcut parte Casa cu nebuni şi Nastasia, după scrierile lui G. M. Zamfirescu.

Dintru început trebuie remarcat gustul lui Mălaimare pentru concept şi misiune: el a gândit teme, cicluri de spectacole, repertorii, fiind, până la urmă, creatorul unei mentalităţi Masca – de unde, fireşte, derivă modalităţile de expresie scenică, cultivarea profesionalismului teatral şi extrateatral (ateliere, publicaţii), felul în care se scriu scenariile şi se distribuie actorii, actori care, de altfel, în mare parte, au fost luaţi şi crescuţi în această mentalitate.

De aceea, din capul locului trebuie spus că, din punct de vedere interpretativ, spectacolul – văzut de mine pe 8 martie 2020 – are şi meritul unei armonii, dată fiind prezenţa în scenă a aproape întregii trupe a Teatrului Masca, formată din actori de toate vârstele.

Teza regizorului a fost clar formulată şi, am zice, singură nu a adus originalitatea spectacolului: „Carnavalul este o realitate alterată, o lume inversă, o lume în care haosul este domnitor și inițiator al tuturor gândurilor, cuvintelor și gesturilor posibile, o sarabandă a lucrurilor anapoda care stârnesc un râs eliberator.”

Iarăşi, nici colajul D’ale Carnavalului – Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea nu a fost o noutate din punctul de vedere al structurii. Atunci?

Întâi de toate, tălmăcirea lui Caragiale prin mijloacele de expresie ale Teatrului Masca – tălmăcire faţă de care mă arătasem sceptic – a fost curat succes. S-ar putea crede că, astfel, comicul de limbaj a fost sacrificat.

Bineînţeles, face parte din convenţia propusă, dar nu putem uita că el nu are o existenţă autonomă, ci reprezintă concretizarea trăsăturilor unei personalităţi. Or, tocmai personalitatea personajelor a fost cu desăvârşire respectată!

Aici e-aici: Pampon (Sorin Dinculescu) e Pampon, Crăcănel (Valentin Mihalache) e Crăcănel, Miţa (Cristina Panait) e Miţa, Didina (Alina Crăiţă) e Didina şi aşa mai departe. Nu am operat asemenea anchetă, dar sunt încredinţat că un spectator care nu citise piesele lui Caragiale le-ar fi înţeles – aproape – deplin. 

Apoi, nu avem încotro, trebuie să ne întoarcem la ideea oleacă mai sus expusă: gustul lui Mălaimare pentru construire. Această versiune scenică, trecând dincolo de text, face elogiul marelui personaj nedreptăţit: Mahalaua – privită nu numai ca spaţiu, dar şi ca atitudine, ca amprentă socio-culturală.

În spiritul acestei idei, Sanda Mitache a închipuit scena ca o aglomerare imposibilă de coşmelii, toate episoadele – scrise ori nu de Caragiale – petrecându-se, fără ruşine, în văzul nostru, pentru că, nu-i aşa, personajele mahalalei practică natural exhibiţia. 

În continuarea celor arătate trebuie deci înţelese tuşele de culoare ale spectacolului: plăcutele „songuri de mahala, patriotice și de iubire” semnate de Răzvan Alexandru Diaconu, peripeţiile inedite ale cuplului Efimiţa (Anamaria Pîslaru) şi Leonida (Mihai Mălaimare) şi apariţia unor personaje episodice insolite şi mai mult decât binevenite – Cântăreaţa de stabiliment (Dora Iftode) şi Lampagiul (Laura Dumiraşcu-Duică). Apropo de tuşe, nu ascund prezenţa şi a unora mai groase, provocatoare ici-colo de stângăcii, dar calitatea spectacolului de a fi unul de bun-gust a reuşit să le absoarbă.

Gândindu-mă la fraza lui Mălaimare – „Fie pace, fie război, noi mergem printre sinuoasele cărări ale istoriei fluturând un steag pe care stă înscris cu litere aurite: ‹‹ Trăiască bășcălia ››! –, îmi revine în minte scena de ansamblu cerută de songul final.

Exaltarea colectivă a acestor bastarzi ai societăţii, marginalizaţi şi uitaţi în sordidul mahalalei, mi-a semănat teribil a manifest, a „acum ori niciodată” – deşi în registru de „pe ei, pe mama lor!” Totuşi, nu are rost să ne amăgim, ziua ce va urma acestui moment ne va găsi pe noi, pe români, în aceeaşi resemnare ancestrală, spartă ici-colo de zeflemea. 

În mod categoric, versiunea Mălaimare-Masca intră în istorie alături de cea a lui Sică Alexandrescu de la Teatrul Naţional (preluată cinematografic de Gheorghe Naghi şi Aurel Miheleş) şi a lui Lucian Pintilie de la Bulandra (preluată cinematografic de regizor în De ce trag clopotele, Mitică).

O premieră amânată

Antract

În seria gândită de Mihai Mălaimare ar fi urmat Gara – un spectacol-omagiu dedicat miilor de morţi fără vină din aprilie 1944, când aviaţa aliată a măturat în bombardamente Griviţa, începând de la Gara de Nord.

Din cauza condiţiilor socio-sanitare, premiera s-a amânat sine die. Totuşi, pentru stagiunea online, din Gara s-a extras Cel mai greu este să vorbeşti despre tine, spectacol mai degrabă cu valoare de preliminarii.

Mărturisesc aici dorinţa, împărtăşită la momentul respectiv şi maestrului Mălaimare, ca şi (piesa) Groapa de Eugen Barbu să figureze în colecţia Mahala a Teatrului Masca.

A sărbători în vremea pandemiei

II. Statuile mele. Partea I – Statui de bronz. Partea a II-a – Statui de nisip – scenariu de Mihai Mălaimare

Conceput în formula generală a muzeului de figuri, Statuile mele, spectacol de gală în două părţi, susţinut în amfiteatru, a marcat împlinirea celor 30 de ani ai Teatrului Masca. În „rolul” curatorului şi ghidului – Mihai Mălaimare.

Nu doar atât, dar maestrul şi-a recuperat cu această ocazie două dintre personajele lui emblematice: Fratele Lorenzo din Romeo şi Julieta (2014) şi faimosul Actor – din spectacolul-semnătură omonim (2007). Totodată, merită redată, pentru stăpânirea unui stil de-a dreptul literar, introducerea la caietul-program, scrisă de Mălaimare: 

„Statuile mele nu sunt amintiri. Ele nu se înfăţişează nici în ordinea cronologică a memoriilor, nici în aceea selectivă a fotografiilor pe care le aşezi într-un album în ordinea în care le iubeşti.

Ele au apărut după cât de scurt sau greu le-a fost drumul spre mine. Mărturisesc că ele s-au întors la mine – mai mult decât le-am căutat eu – ca nişte prieteni care mi-au bătut la uşă după ani şi ani, purtând în ochi atât sfiala celor care nu mai sunt copii, cât şi îndrăzneala celor care ştiu că au ceva, ceva important să îmi spună.”

Astfel, echipa Masca a reconfirmat că faima i se datorează, în primul rând, statuilor vivante – tehnică în care actorii şi-au transpus personaje din spectacole ale stagiunilor trecute.

Îmi face plăcere să amintesc, selectiv, meşteşugul Aneimaria Pîslaru şi al lui Sorin Dinculescu, distincţia gestului Dorei Iftode, versatilitatea Alinei Crăiţă şi a lui Valentin Mihalache. De asemenea, costumele create de Sanda Mitache şi arta machiajului au fost ireproşabile.

În ciuda acestui cadru sărbătoresc, nu pot să nu uit că, la una dintre reprezentaţii – 15 sau 22 august –, şi-au făcut apariţia, în înaltul scărilor amfiteatrului, trei sau patru poliţişti, de-abia culeşi de pe băncile facultăţii. Ironia a electrizat asistenţa: Autoritatea – iremediabil opacă, insensibilă la frumos – venisesă ne caute de măşti într-un spaţiu deschis, într-o seară insuportabil de caldă de august – unde? La Teatrul Masca! Rezumând şi parafrazând: actorii şi sălbăticia!

Poem teatral. Manifest. Testament 

III. Ne-am sărutat după sfârşitul lumii – scenariu de Mihai Mălaimare

Trebuie să recunosc, înainte de toate, că am citit caietul-program după spectacol. Cum îmi conturasem o cu totul altă concepţie, îmi pare rău că nu voi ţine prea mult cont de prezentarea „oficială” a celor opt scene care alcătuiesc Ne-am sărutat după sfârşitul lumii. O voi dezvălui la sfârşit.

Mihai Mălaimare este un artist-tribun. Este un actor al cetăţii, pentru că a coborât în agora, în parcuri, pe uliţe. Însăşi formula statuilor vivante, cel mai des folosită de Masca în spectacolele de stradă, este, dacă vreţi, o modalitate populară de comunicare teatrală. Se adresează tuturor şi, cred, place tuturor.

Dar Mihai Mălaimare, ontologic revoltat, a fost şi – prin forţă împrejurărilor – rămâne unul dintre singurii oameni de teatru care s-au opus nebuniei colective la care suntem supuşi de, iată, un an de zile, unul dintre singurii oameni de teatru care a insistat că tot compromisul trebuie pus sub pecetea provizoratului, arta neexistând în lipsa întâlnirii nemijlocite artist–spectator, într-un dialog deodată sufletesc şi raţional.

În plină sălbăticie iraţională, în plin carnaval al fricii, Mălaimare scrie şi pune în scenă Ne-am sărutat după sfârşitul lumii – spectacol pe care îl consider nu doar un poem teatral, ci şi un manifest politic şi un testament.

Fără îndoială, tema spectacolului este iubirea, iar protagoniştii, doi indivizi care devin cuplu şi chiar cuplul. Noutatea nu provine, în mod evident, din temă – povestea de dragoste –, ci din tratarea ei, din întrebuinţarea ei ca singur leac pentru mântuirea omului – mântuirea omului atât ca unu, cât şi ca parte a umanităţii.

Iubire şi totalitarism

Într-un spaţiu secat, bântuit cenuşă, praf şi fantasme sonore – bine punctate de Răzvan Alexandru Diaconu –, din întuneric îşi fac apariţia, parcă zvârliţi, doi oameni – Ea (Alina Crăiţă) şi El (Valentin Mihalache). Spaţiul e stăpânit de Zid – el fixează scena, el impune, pentru o bună bucată de vreme, existenţa şi comportamentul celor doi. Goi, speriaţi iniţial de întâlnirea cu celălalt, Ea şi El găsesc totuşi câte ceva de îmbrăcat – cu alte cuvinte, îşi află identitatea în raport cu celălalt, datorită celuilalt. 

Această frumoasă mirare a începutului nu durează. Atraşi magnetic de Zid, cei doi se găsesc de fapt într-un univers totalitar, un univers al celor care, aşa cum scria Păunescu, „îmbrăţişarea n-o mai pot”. De altfel, de-a lungul spectacolului, astrele par a fi reflectoare ale unor ascunse miradoare. Ele supraveghează, tutelar, totul. Poate aici este locul să-mi strecor părerea că rolul luminilor ar fi trebuit să fie mai coerent, mai semnificativ.

Zidul este al treilea personaj – un insectar pentru oameni şi, de ce nu, un stâlp al infamiei, al umilirii condiţiei umane. Este simbolul unui sfârşit continuu al individului şi al lumii – individ şi lume puse la zid. Zidul ordonă prin sunete lugubre, Zidul refuză celor doi strângerea mâinilor, Zidul impune singurătatea. De unul singur nu se poate fugi, chiar temporar, de şi din Zid. 

Învăţând să-şi cunoască şi să-şi armonizeze mişcările, amăgiţi de scurtele scăpări din chingile nevăzute ale Zidului, căzând batjocoriţi în mizerie, chinuiţi de deznădeje, Ea şi El se îndrăgostesc şi ajung să se iubească. Sigur că povestea de dragoste e presărată cu inerente naivităţi originare (floarea – eternă declaraţie de dragoste; copilul – speranţă şi salvare a lumii), dar întâlnim, de asemenea, iscusit folosite din punct de vedere artistic, scaunul – ca loc (pre?)destinat celui ales –, dansul – la fel de bine, acuplare simbolică – şi, mai ales, mâna-mâinile-strângerea – element/e plurisemnificativ/e, care nu a/u putut să nu-mi aducă aminte de versurile lui Nichifor Crainic: „Părea că-n floarea mâinii tale pale/ Setoasa inimă mi s-a-ngropat” (Terţine pentru mâna ta).

Scena finală – moartea ca inevitabilă reîntoarcere în zid – este de o tristă frumuseţe. S-a mai spus, moartea nu este doar sfârşitul unui om, ci sfârşitul unei lumi, dar ferice de cei care au cunoscut iubirea! Pentru ei, după sfârşit, va urma un paradiscâştigat tocmai prin această iubire, un paradis ca un permanent sărut.

Zidul este biruit, dar nu de către om, ci de iubire. Ce poate omul singur? Să se zbată, să trăiască în iluzie şi vis, să o ia la stânga, să o ia la dreapta, amăgindu-se, dar iată, numai iubirea îl poate înălţa dincolo de Zid – simbolul răului-rege al acestei lumi.

Încă o reuşită

După cum am afirmat că voi expune, caietul-program vorbeşte chiar despre sfârşitul lumii, despre un timp şi un spaţiu postapocaliptice – interpretare ce, mărturisesc, nu mă seduce. Totuşi, oricum l-am vedea, Ne-am sărutat după sfârşitul lumii lasă o drojdie a tristeţii pe fundul sufletului.

Nu se poate să nu fie amintiţi Alina Crăiţă şi Valentin Mihalache, actori deja de firmament ai Teatrului Masca. Dincolo de poezia dintre ei – soţie şi soţ în „civilie” –, aş dori să remarc maturitatea artistică la care au ajuns cei doi – şi mă refer la incontestabila stăpânire a mijloacelor de expresie proprii teatrului non-verbal. 

Cât despre cel căruia i se datorează scriitura şi punerea în scenă a spectacolului, Mihai Mălaimare, aşa cum spuneam, mai scrie o filă din testamentul lui. Nu este vorba numaidecât despre formularea ultimelor dorinţe, ci de întregirea unei moşteniri pe care Mălaimare o lasă teatrului românesc – o concepţie de a gândi şi de a trăi teatrul, în faţa căreia nu pot decât să mă plec.

De la lumea ca teatru la teatrul ca lume

Epilog

În seara zilei de 7 martie s-au ţinut ultimele spectacole în Bucureşti. În sala Teatrului Masca, la ultima reprezentaţie cu Ne-am sărutat după sfârşitul lumii au fost aproape în exclusivitate tineri. Distanţaţi.

Am zărit o pereche despărţită de două scaune, pe care se odihnea un frumos buchet de trandafiri. „Iată sfârşitul lumii”, mi-am zis, iar spectacolul, cu atâtea momente care-ar fi cerut o strângere de mână sau un sărut, m-a confirmat.   

Totuşi, cei prezenţi s-au bucurat şi, sunt încredinţat, vor continua să se bucure de frumosul lăsat nouă de bunul Dumnezeu. Iar de a doua zi, frații noștri mai slabi, într-un soi de fetiș patologic, au reînceput să primească o nouă doză prelungită de frică, de întuneric, de urât. Mă rog pentru dezrobirea lor, a celor care parcă mai tare vor să ne tragă după ei într-o îmbrățișare de lanț.

Aş dori să închei aşa cum o face sărbătoritul acestor rânduri, Actorul, pentru fiecare capitol al minunatei lui cărţi, Şansa: Mulţumesc, maestre Mălaimare!