Arheologi (și) securiști în capcana unui compromis. O carte de Oana Stănciulescu

În 1948, în jur de 40.000 de persoane erau informatori ai Securității, pentru ca în ianuarie 1968 rețeaua să ajungă la 118.952 de persoane, iar în următoarele decenii la 500.000 de persoane. Cartea „Capcana unui compromis. Securitatea și Arheologia”, scrisă de OANA STĂNCIULESCU, este despre unii dintre acești informatori.

• Khaled Hassan: Încercând să ștergem o identitate masculină mândră și sănătoasă, nu am eliberat societatea, ci am distrus-o
• „Legături primejdioase”: Axa Călin Georgescu-Simion-PSD
• Deschisă, închisă, redeschisă, iar închisă… și bombardată
• Dinescu, această pasăre Phoenix care va renaște din cenușa casei sale
• Arestări după incidentul de la Spitalul „Sf. Pantelimon”

Oana Stănciulescu este jurnalist din 1991. A debutat la ziarul Dreptatea, a scris la România liberă, Ziua, Academia Cațavencu și a făcut parte din redacția BBC. A fost  șef sectie Politic la PRO TV, redactor-șef adjunct la Evenimentul Zilei, redactor șef la Cotidianul. Realizator și analist la Realitatea TV, Antena 3 și B1TV, director la Expres Magazin. A fost președinte al Societății pentru Presă Liberă și membru al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

DOAR VIITORUL ESTE SIGUR

Ați făcut arheologie în viața securistică a arheologilor și, totuși, nu ați descoperit niciun caz de arestare din cauza disidenței față de regimul comunism.

Cartea mea dezvăluie ingerința politicului asupra istoriografiei, schimbările repetate de optică ale politicului privind direcția în care trebuia să meargă cercetarea arheologică, discontinuitatea regimului comunist în legătură cu viziunea asupra anumitor teme istorice – ar fi printre principalele concluzii ale cercetării dosarelor din arhiva CNSAS. Cu alte cuvinte, doar viitorul este sigur, trecutul schimbându-se mereu, ca să parafrazez un aforism iugoslav.

Studierea dosarelor a scos la iveală și o chestiune oarecum de așteptat, și anume urmărirea și intimidarea arheologilor, iar în unele cazuri racolarea sau arestarea lor. Se știe că una dintre întrebările cele mai frecvente de la începutul anilor `90 a fost cea privind responsabilitatea elitelor pentru legitimarea regimului comunist și pentru promovarea ideologiei marxist-leniniste, aceasta fiind valabilă și în prezent.

DISTOPIA NOASTRĂ

De ce nu au luat atitudine intelectualii, de ce în alte țări comuniste mișcarea de rezistență a fost mai puternică, ar fi stat altfel lucrurile în România dacă istoricii ar fi luat atitudine?

Iată întrebări care rămân fără răspuns și după câteva decenii post-decembriste.

Este limpede că arheologii nu au răspuns la unison solicitărilor politice pentru a aplica directivele regimului comunist și nici identic, reacțiile fiind diferite, de la o persoană la alta. Au căzut la învoială cu sistemul și arheologi consacrați, școliți în perioada antebelică, urmăriți și supravegheați de Securitate la rândul lor, și cei tineri, care au beneficiat de la început de avantajele pe care sistemul politic le-a conferit celor loiali. Până la urmă, și unii și ceilalți au devenit ambasadorii regimului totalitar.

Desigur, nu am intenționat să generalizez, au existat, firește, și cazuri de istorici arestați, interogați, amenințați sau șantajați. Unii istorici au prezentat interes mai mare pentru Securitate decât alții. După studierea mai multor dosare din arhiva CNSAS am ajuns la concluzia că arestările istoricilor au avut drept cauză trecutul lor politic de dinainte de 23 august 1944 și nu opoziția față de regimul comunist. Dar, da, așa cum ați remarcat, nu am descoperit niciun caz în care un arheolog să fi fost arestat deoarece s-ar fi opus regimului dictatorial sau nu ar fi respectat indicațiile Partidului Comunist. Evident, acest fapt nu înseamnă că nu ar putea exista și astfel de situații.

Am întâlnit însă cazuri de profesori dați afară din învățământ pentru că au ironizat realizările regimului comunist.

Un alt fapt care m-a surprins a fost dimensiunea rețelei de informatori creată și folosită de Securitate  în interesul regimului dictatorial, care, alături de armata de ofițeri, a reușit să creeze o societate distopică, timp de mai multe decenii, la fel ca în literatura lui George Orwell sau H.G.Wells, doar că în cazul nostru este vorba despre societatea românească.

Se vorbește destul de mult în ultima vreme despre rescrierea istoriei prin reinterpretarea unor evenimente din trecut cu efecte deloc de neglijat, cu atât mai mult cu cât este suprapusă peste alte incertitudini istorice. Acest fapt ar trebui să ne preocupe pe toți.

„Lucrarea Oanei Stănciulescu este interesantă, coerentă și necesară în mediul academic românesc. Necesară deoarece într-un context special, în anii de după decembrie 1989, în care Securitatea a devenit un subiect de dezbatere aproape obsedant, este una dintre puținele încercări care aduce argumente profesioniste în analiza activităților Securității într-un domeniu al cunoașterii umane fără de ură și părtinire.” Prof. Vlad Nistor

„TOT ÎNAINTE…CĂ ÎNAINTE ERA MAI BINE!”

Există acest mit al întoarcerii la vremurile de dinainte ca fiind mai bune decât actualele! Au uitat oamenii ce a însemnat Securitatea? Sau memoria omului e selectivă? 

Și una, și alta, dar mai ales lipsa educației. Atât timp cât lecțiile despre comunism, despre rezistanță, temniță, eroi, sunt comprimate la câteva fraze expediate la sfârșitul unui trimestru sau an școlar, o să fie din ce în ce mai mulți tineri care o să spună acest lucru, deoarece sursa lor principală de informare rămâne familia. Iar atât timp cât părinții, care și-au petrecut o bună parte din viață în comunism, apreciază mai mult siguranța locului de muncă, locuința de la stat, o anumită siguranță pe stradă pe care o evocă – fără accidente comise de persoane aflate sub inflența drogurilor, de pildă  – vom tot avea astfel de opinii. Datoria de e explica, informa, educa este a instituțiilor statului, a școlii.

În schimb, în ultimii 30 de ani, istoria comunismului a lipsit cu desăvârșire din școli. Gândiți-vă că după mai bine de 30 de ani nu există un muzeu național al comunismului în București! Aveți vreo explicație?

O țară fără trecut, fără memorie, o țară care își bate joc de patrimoniu, de eroi, nu are un viitor prea strălucit.

În Franța, președintele ales își începe prima zi a mandatului cu o vizită la Arcul de Triumf unde se întâlnește cu veteranii de război, ca o formă supremă de respect pentru sacrificiul lor.

În România, foștii deținuți politici nu au fost invitați an la rând nici măcar la defilarea de 1 decembrie. Iar acest fapt spune ceva despre ce popor am devenit.

ARHIVELE DEZVĂLUIE ȘI EROI, NU DOAR TURNĂTORI

Care este, din cercetarea dumneavoastră, cel mai frumos moment al demnității umane în fața aparatului represiv al Securității? 

O să vă relatez un episod descoperit într-unul din dosarele Securității, dar nu al unui arheolog. Este aproape o poveste de film. Este vorba despre un fost judecător la Tribunalul Ilfov și membru al Uniunii Scriitorilor, Barbu Brezianu. A debutat în anii ’30 ca publicist și poet, devenind unul dintre cei mai importanți istorici și critici de artă din România. Barbu Brezianu este cunoscut în primul rând pentru opera „Brâncuși în România“, apărută în patru ediții (1974, 1976, premiată de Academia Română, 1998, 2005), un specialist în Brâncuși apreciat în lume. A realizat însă monografii și ale lui Karl Stork, Nicolae Grigorescu sau Nicolae Tonitza.

Barbu Brezianu este unul dintre numeroșii intelectuali români cu dosar la Securitate, dar printre puținii care au avut curaj ca în anii ’50, perioada cea mai dramatică a opresiunii staliniste din România, să o înfrunte, iar soția lui chiar să-i umilească pe șefii Securității. Foto Agerpres

Alina Brezianu, care provenea dintr-o familie cu renume în perioada interbelică, fiind fiica industriașului Assan, și-a permis să-l ironizeze pe comandantul Miliției București, deoarece într-o seară din vara anului 1950 trei polițiști înarmați până în dinți au descins la locuința lor din strada Aleea Alexandru pentru a-i aresta soțul. Într-o scrisoare trimisă comisarului care coordona Miliția București, Alina Brezianu relatează  într-un ton ironic cum trei veritabili „Sherlok Holmes” au pătruns în casa din care soțul ei a reușit să fugă pe fereastră, chiar de sub nasul milițienilor.

Barbu Brezianu a fost un personaj important al vremii, prieten cu Mircea Eliade, Constantin Noica, George Enescu, Mircea Vulcănescu, însă după venirea abuzivă la putere a comuniștilor a fost dat afară din serviciu de temutul Alexandru Nicolschi, iar în cele din urmă a fost arestat. El a făcut parte din prima epurare făcută de comuniști, atunci când Ministerul Justiției era condus de Lucrețiu Pătrășcanu. Tatăl lui fusese președintele Tribunalului Pitești și al Curții de Apel Craiova. După excluderea din magistratură, a fost trimis la fabrica de sârmă, iar mai apoi „vârât la…sârmă ghimpată“.

Nu o să credeți, dar Barbu Brezianu a intrat în vizorul organelor de represiune după ce a scris un pamflet în limba franceză despre comuniști, ulterior descoperindu-se și alte „probleme”, precum frecventarea bibliotecilor americană și engleză din București sau citirea unor cărți interzise, dar și vizionarea unui film difuzat de Biroul Britanic, ceea ce în ziua de astăzi pare de necrezut.

A fost fugar timp de mai bine de un an, fiind ascuns de prieteni, care desigur că au riscat să ajungă și ei pe mâna Securității. Barbu Brezianu a fost prins în vara anului 1951 tot în casa unui prieten, unde mersese la o petrecere de logodnă, fiind turnat de un apropiat.

Mai sunt și alte episoade impresionate din acele vremuri, având în prim plan oficiali străini care au încercat să-și salveze prietenii intelectuali români, dar și bunurile personale ale acestora, atașând steagurile misiunilor străine de care aparțineau pe autoturismele românești pentru a scăpa de confiscare, de pildă. Unul dintre acești oficiali străini a împiedicat tentativa trupelor sovietice de a-l răpi pe generalul Nicolae Rădescu, fost prim-ministru, care se refugiase în sediul Misiunii Britanice. Era în acea noapte ofițer de serviciu la Misiune și a dat ordin gărzilor britanice să deschidă foc de avertisment împotriva soldaților sovietici care intenționau să intre în clădire. După cum vedeți, arhivele dezvăluie lucuri incredibile despre anii cei mai odioși ai României.

„Niciodată un regim totalitar nu se multumește numai cu prezentul, ci vrea să stăpânească și trecutul, dar și viitorul. De aceea, domeniul istoric, inclusiv arheologia, a trezit asemenea curiozitate încât un institut (N.R. Institutul de Arheologie) de 40-50 de persoane a fost studiat cu lupa, fir cu fir, om cu om, în toate aceste decenii. Este o carte care te face foarte trist, este o carte, în același timp, care te revoltă, ceea ce înseamnă că este o carte care merită citită.” Prof. Daniela Zaharia

ȘI URMĂRIȚI ȘI RACOLAȚI

Într-un caracter colectiv, cum am putea descrie arheologii sub comunism?

Din cercetarea a zeci de volume din arhiva CNSAS – dosare informative, de rețea, penale, dar și zeci de volume din fondul documentar al Institutului de Arheologie București, Universității București, Facultății de Istorie, Institutului „Nicolae Iorga”, a rezultat că majoritatea arheologilor, care făceau parte din instituțiile menționate, aveau atât dosare de urmărire, cât și dosare de rețea. Ca o statistică empirică, numărul arheologilor care au fost urmăriți de Securitate și cei care au fost racolați este aproximativ egal, cu mențiunea că și cei care au colaborat au fost urmăriți și verificați chiar și în timpul colaborării. Însă, mulți dintre arheologii care au acceptat inițial să colaboreze cu Securitatea au renunțat pe parcurs, alții chiar din primele luni, iar unii dintre ei au încercat să rămână în zona de analiză a lucrărilor științifice ale colegilor de breaslă, fără a furniza note informative care să conțină informații personale sau profesionale. Ceea ce s-a întâmplat arată ce mecanism complex a conceput  Securitatea pentru a controlat societatea în ansamblul ei.

Am văzut că ați dedicat această carte mamei și surorii dumneavoastră. Să încheiem cu câteva gânduri despre ele.

Când este vorba despre persoanele pe care le iubești și le prețuiești cel mai mult este greu să găsești cuvintele care să exprime tot ceea ce simți, toată dragostea și recunoștința. Lor le datorez totul, mă susțin necondiționat, mă iubesc fără limite, ceea ce este reciproc. Mama este eroina mea. Suntem foarte norocoase că ne avem, nimic nu poate depăși această bucurie.

În arhiva CNSAS există în acest moment un fond arhivistic de 27 de km constituiți în mare parte în perioada 2006-2007, care conține dosare, microfilme, jachete, role de film, benzi de magnetofon și fotografii, iar alte milioane de dosare, transformați în alți zeci de km, se află în continuare la diverse structuri ale serviciilor secrete din România.