Ce au învățat evreii de la funeraliile unui rabin

Peste două săptămâni, lumea întreagă va comemora victimele regimului nazist, de Ziua Amintirii, 27 ianuarie. Una dintre cele mai grave manifestații anitsemite din America a fost însă cu mult înaintea genocidului comis de naziști, în Germania. Cea mai gravă revoltă antievreiască din istoria Americii a avut loc în cartierul Lower East Side, cu peste un secol în urmă, și a dispărut în mare parte din istorie. Memoria evreiască a fost supraîncărcată cu calamități ulterioare, de la Chișinău la Auschwitz, până la masacrul de la 7 octombrie 2023. Și totuși, acel moment i-a învățat ceva pe evrei.

• După 25 de ani, Burj Al Arab intră în renovare
• De la americani vine lumina…verde! Bogdan Ivan anunță redeschiderea Rafinăriei Petrotel deținută de ruși
• Peter Magyar: Vom suspenda serviciul de știri al presei publice
• Ce ar vota românii: AUR a ajuns să cumuleze cât PNL și USR la un loc, dar a scăzut față de ianuarie
• România a avut cândva 13 mari combinate de producție a îngrășămintelor chimice…

Dar, după cum susține Scott Seligman în noua sa carte, „The Chief Rabbi’s Funeral”, atacul mulțimii din 30 iulie 1902, în urma căruia 196 de evrei au fost bătuți și însângerați, a lăsat și o moștenire a activismului politic evreiesc ce rămâne un model pentru zilele noastre. Atacul asupra cortegiului funerar al rabinului Jacob Joseph a determinat o comunitate evreiască fracționată să se organizeze, solicitând dreptate pentru victime și pedepsirea făptașilor.

„Lecția revoltei din 1902 este că, atunci când antisemitismul depășește limita și se transformă în violență și intimidare împotriva evreilor, trebuie să fie pedepsit, iar cel mai bun răspuns al nostru este să ne unim și să ne organizăm”, i-a declarat Seligman, istoric stabilit în Washington D.C. lui Andrew Silow-Carroll de la Jewish Telegraphic Agency. „Ceea ce au și făcut, folosind orice putere și influență politică pe care o aveau”.

Erudit al Talmudului din Vilna, Joseph a fost adus la New York în 1888 pentru a fi un fel de rabin șef al comunității evreiești din oraș (și pentru a raționaliza afacerea cu carne kosher, coruptă și nesigură). S-a dovedit a fi mai ușor să fuzioneze toate cartierele New York-ului într-o singură municipalitate decât ca evreii să cadă de acord asupra unui rabin șef. Până în 1895, Joseph nu mai era plătit de grupurile care-l aduseseră, iar autoritatea sa era recunoscută doar de o mână de congregații ortodoxe din centrul orașului. Înainte de a suferi un atac cerebral, în 1898, a lucrat ca supraveghetor kosher angajat pentru niște măcelari en-gros.

În 1902, când a murit, la vârsta de 62 de ani, cartierul Lower East Side, plin de remușcări, a decis să îi acorde măcar în moarte respectul care îi fusese refuzat în viață. Sute de mii de îndoliați s-au alăturat cortegiului funerar care a trecut prin cartierele din partea de jos a Manhattanului înainte ca trupul său să fie pus pe un feribot pentru a fi înmormântat în Brooklyn.

Problemele au început atunci când cortegiul a trecut pe lângă tipografia R. Hoe de la intersecția străzilor Grand și Sheriff. Muncitorii de acolo au aruncat cu moloz pe cei aflați în doliu și i-au stropit cu furtunuri cu apă. Mulțimea a ripostat cum a putut mai bine, aruncând cu proiectile în fabrică și spărgând geamuri.

Până la sosirea poliției, ciocnirile se încheiaseră în mare parte, dar, urmând exemplul proprietarului fabricii și al unui comandant care a instruit poliția – conform unei relatări din ziar – „să le scoată viața în bătaie”, polițiștii au început să bată jelitorii evrei. Niciun evreu nu a murit în urma atacului, dar mulți au fost arestați și aduși în fața tribunalului de poliție din Essex Market.

Ceea ce s-a întâmplat în continuare avea să fie un moment decisiv în activismul politic și comunitar evreiesc pentru o comunitate sfâșiată de diviziuni interne: La o zi după violențe, diverși lideri au format East Side Vigilance League pentru a cere o anchetă corectă și pedepsirea ofițerilor vinovați.

În același timp, avocații evrei s-au grăbit să apeleze la tribunale pentru a-i apăra pe evreii nedreptățiți de violențe. „Erau democrați și republicani. Erau reformați și ortodocși.”, spune Seligman.

În următoarele câteva luni, apelurile pentru dreptate aveau să fie surprinzător de eficiente și fără precedent. Până atunci, evreii nu avuseseră prea multe căi de atac împotriva poliției, în mare parte irlandeză, care îi disprețuia. Dar primarul orașului New York, Seth Low, ales la limită pe baza unei platforme de reformă care viza mașinăria democrată coruptă cunoscută sub numele de Tammany Hall, a fost înțelegător cu evreii care au ajutat la exprimarea votului. Low a numit o comisie de experți pentru a efectua o analiză independentă, care în cele din urmă i-a exonerat pe evrei și a constatat că poliția a fost neglijentă în cazul violențelor.

„Aceasta a fost prima încercare, din câte îmi dau seama, semi-reușită [a evreilor din New York] de a obține dreptate”, spune Seligman. „O mulțime de oameni nu au fost pedepsiți serios pentru asta, dar au existat transferuri în Departament și chiar demisii.”

East Side Vigilance League nu a rezistat mult timp (astfel de comitete „nu au rezistat niciodată dincolo de problema care le crease”, a explicat Seligman), dar a creat un precedent.

În 1908, după ce un comisar de poliție pe nume Theodore Bingham a folosit statistici false pentru a afirma că evreii erau responsabili pentru jumătate din criminalitatea orașului, rabinul reformat Judah Magnes a contribuit la înființarea New York Kehillah, o federație a organizațiilor evreiești de autoapărare ( și Bingham și-a retras declarația). Kehillah a rezistat până în 1922, dar alte organizații naționale, inclusiv Comitetul Evreiesc American și Congresul Evreiesc American, s-au dovedit mai durabile. Evreii au învățat arta de a-și face cunoscute preocupările politicienilor ambițioși. Linșajul din 1913 din Georgia al directorului de fabrică evreu Leo Frank a dus la înființarea Ligii Anti-Defăimare, și acum cel mai important dintre grupurile care au contribuit la crearea unei strategii pentru combaterea antisemitismului.

La un secol și mai mult de la revolta funerară, unitatea rămâne iluzorie. Timp de decenii, Israelul, ca stat, s-a dovedit a fi o cauză mai importantă în jurul căreia se puteau aduna evreii, în timp ce antisemitismul trecea în plan secund. Această ierarhie s-a răsturnat astăzi, antisemitismul fiind din nou singura preocupare comună cu privire la care evreii se pot apropia de ceva ce seamănă cu un consens. Dar chiar și aici, sunt evidente fisuri uriașe: Un an de activism în campusuri i-a divizat, dar i-a și unit pe evrei, iar ADL se confruntă cu concurenți care consideră că abordarea sa față de antisemitism este, în funcție de caz, prea blândă față de stânga sau prea loială față de dreapta.

În mod ironic, una dintre cele mai polarizante dezbateri din viața evreiască din ultimii ani a implicat mișcarea Black Lives Matter (Viețile negrilor contează), care își propunea să abordeze tipul de conduită nepotrivită a poliției la care erau supuși evreii la începutul secolului XX. Atunci când unul dintre principalele grupuri BLM a îmbrățișat cauza palestiniană, aceasta a divizat și mai mult grupurile evreiești și factorii de putere.

Și totuși, cu toate diviziunile și luptele interne, există în continuare un consens larg în rândul evreilor cu privire la necesitatea unui tip de advocacy care s-a născut în New York după înmormântarea rabinului Jacob Joseph.

„Dacă există o lecție care să fie trasă din revolta de pe Grand Street, aceasta este că rezistența la aceste ultraje este atât necesară, cât și posibilă”, scrie Seligman. „Cheia constă în unificare, în organizare, în construirea de alianțe și în acumularea de putere și influență politică”.