De ce votează Băsescu la Liceul „A. D. Xenopol”?

Cetățenii votează acolo unde îşi au reşedința pe cartea de identitate. Iar Liceul „A. D. Xenopol” se află pe strada Traian, colț cu, surprize-surprize!, strada Ştefan Mihăileanu. Cea pe care Băsescu îşi atribuise cândva o vilă. Pe care se zice că ar fi restituit-o. De ce, dacă era atribuită legal? Iar dacă nu era atribuită legal, unde e dosarul de urmărire penală? Şi, mai ales, dacă a restituit-o, cum de mai domiciliază încă pe strada Ştefan Mihăileanu fără să locuiască acolo?

Această tăcere în privința locului în care votează preşedintele, ca şi muşamalizarea scandalului cu vila, instituie un embargo nedrept în privința numelui Ştefan Mihăileanu.

Cine a fost Mihăileanu?
Mă îndoiesc că Traian Băsescu ştie cine a fost cel al cărui nume îl poartă strada pe care, în mod teoretic, domiciliază. Nici dacă-şi întreabă consilierii nu cred că obține mare lucru: Google leagă acest nume mai ales de incidentul cu vila.

Puțină istorie, deci. La cumpăna dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, Imperiul Otoman, care stăpânea încă teritorii însemnate în Peninsula Balcanică, se afla în plină disoluție internă, măcinat atât de dorința de libertate a popoarelor oprimate, cât şi de lupta dintre adepții monarhiei constituționale de tip european şi cei ai sultanatului absolutist islamic. Moştenirea sa era vizată deopotrivă de Imperiul austro-ungar şi de cel țarist. Nodul gordian, Macedonia, era ținta revendicărilor Serbiei, Bulgariei şi Greciei, care se credeau, toate, îndreptățite să îşi adjudece această regiune istorică.

Dar în Macedonia, la ora aceea cea mai numeroasă populație o constituiau românii macedoneni (aromâni sau „machedoni”, cum li se spune în Dobrogea), motiv pentru care nici România nu a putut sta deoparte de conflictul care se întrezărea la orizont. Diferența era că România nu urmărea revendicări teritoriale, ci doar afirmarea şi apărarea drepturilor aromânilor. Ceea ce va şi obține în 1905, când sultanul va ratifica hatişeriful, consfințind drepturile românilor balcanici.

Până atunci însă a fost nevoie de lupte diplomatice şi publicistice şi, la început de secol XX, chiar de martiraj. Ştefan Mihăileanu, aromân şi publicist bucureştean, editor al ziarului Peninsula balcanică, în care apăra drepturile românilor de la sudul Dunării, a căzut ucis, în noaptea dintre 22 şi 23 iulie 1900. Asasinii: un comando bulgăresc, condus de celebrul comitagiu politic Boris Sarafoff. Locul asasinatului: strada Liniştii, actuala stradă Ştefan Mihăileanu, culmea ironiei, nu departe de vila (fostă?) prezidențială. Înțelepciunea Regelui Carol I a prevenit atunci un război, pe care l-a dorit întreaga opinie publică românească, între țara noastră şi Bulgaria, care s-ar fi soldat cu intervenția Rusiei şi ocuparea României de către vecinii pravoslavnici.

De la martiraj la rapt
Câtă diferență, deci! De la martiraj la mica şmecherie balcanică, prin care un primar îşi atribuie singur o vilă. Şi câtă laşitate! Ştefan Mihăileanu, simplu particular, îşi trăieşte convingerile până la sacrificiu, în timp ce „şeful statului” se ascunde în spatele unor dubioase interpretări ale Constituției şi al slăbiciunilor umane ale celor puşi să aplice legea…

Este, în fond, povestea acestor ultimi ani din viața societății româneşti. Dialogul a fost înlocuit cu monologul țâfnos, valorile – cu simulacre, justiția a devenit instrument de vendetă politică şi (vezi cazul Blejnar) batistă pe țambalul corupției, iar Elena Udrea a ajuns ministru.

Nu trebuie să ne mire, prin urmare, că bietul martir al cauzei româneşti în Balcani, Ştefan Mihăileanu, devenit nume de stradă, a fost uitat, la ordin, iar raptul prezidențial e mai cunoscut acum decât sacrificiul său. România lui Băsescu a devenit țara în care politicienii îşi scriu numele în cartea de istorie cu oi, pe dealuri. După ce oile trec, ştim cu toții ce rămâne în urma lor.