Dragoș Bucurenci, PMI: Cel mai important este să nu te lași definit de așteptările altora și să-ți aduci aminte că integritatea personală, nu percepția socială, trebuie să te ghideze mereu în viață

DRAGOȘ BUCURENCI a fost promovat în această toamnă în funcţia de director global external engagement în cadrul Philip Morris International, după un parcurs de peste 5 ani în cadrul filialei din România. Despre drumul lui de la adolescență la maturitate, de la București la Lausanne, de la țigări la viața fără fum, și de la activism la corporatism am vorbit pentru cititorii Q Magazine.

Adaptabilitatea este o forță

Ați știut dintotdeauna care va fi traiectoria dumneavoastră profesională sau v-ați lăsat purtat de val?

Am avut, de-a lungul timpului, mai multe planuri de carieră, dar cred că firul roșu care le unește este că nu am crezut niciodată în hiper-specializare.

Am pariat pe faptul că va exista întotdeauna pe piața muncii un loc pentru cei care au formare generalistă, care îmbrățișează incertitudinea și care au curajul să își schimbe direcția atunci când circumstanțele o cer.

Eram student la Filosofie și la Științe Politice atunci când am candidat pentru un job la British Council într-un domeniu pe care atunci abia îl descopeream, acela al noilor tehnologii de comunicare. Îmi căutam job din motive foarte prozaice, alor mei nu le ajungeau banii și trebuia să contribui la cheltuielile gospodăriei. La început mi-a părut rău că a trebuit să renunț la cele două facultăți pentru că jobul era full-time, dar mi-am dat repede seama că noua slujbă era mult mai mult decât un loc de muncă, era o adevărată școală de management. Am plecat de la British Council în vara în care colegii mei de generație își luau licența și mi-a fost limpede că eram mai bine echipat pentru piața muncii chiar și decât cei care terminaseră între timp A.S.E.-ul.

Când le-am spus alor mei că mi-am dat demisia de la British Council, mama a scăpat un „Aoleu!”. Nu părea o decizie foarte bună, chiar dacă cei de la Academia Cațavencu mă recrutaseră să pun bazele organizației „Salvați Delta”. Părea o nouă aruncare în neant, ca atunci când m-am lăsat de facultate. Dar eu cred că nu putem evolua, că nu putem crește, nici la nivel personal, nici la nivel profesional, dacă nu ne înfruntăm teama de necunoscut.

Jobul la British Council devenise confortabil, iar confortul la slujbă a fost întotdeauna pentru mine un semn că e momentul să-mi caut o nouă provocare.

Revenind la planuri: e foarte important să ai planuri de carieră, dar e la fel de important să fii deschis la a-ți regândi traseul pentru a răspunde oportunităților care apar pe parcurs.

Puterea reală vine din capacitatea de a-ți recalibra drumul și de a lua decizii rapide, fără să îți pierzi valorile.

Nu cred că un profesionist se definește prin rigiditate, ci prin abilitatea de a rămâne deschis la noi perspective și de a învăța constant din fiecare experiență. Curajul de a te reinventa este, de fapt, curajul de a evolua continuu, fără a-ți pierde autenticitatea. De aceea, adaptabilitatea nu este o slăbiciune, ci o forță în sine.

„Succesul adevărat nu vine doar din a ști”

Cum ajunge un absolvent licențiat în Istoria și Teoria Artei al Universității Naționale de Arte din București să urmeze un Master în Administrarea Afacerilor în cadrul Stanford Graduate School of Business? Pare o opțiune destul de improbabilă.

O să vă spun mai întâi cum am ajuns la Istoria Artei. Lecțiile învățate la British Council m-au ajutat să construiesc o echipă de oameni destoinici împreună cu care am pus bazele uneia dintre cele mai dinamice organizații non-profit din România. În numai trei ani, „Salvați Delta” avea un buget anual comparabil cu cel al marilor organizații ecologiste de la acea vreme și devenea cea mai tânără organizație non-profit laureată a Marelui Premiu la Gala Societății Civile. Între timp, eu îmi începusem și cariera în televiziune. Realizam și prezentam „Cultura Libre”, o emisiune de dezbateri pe teme culturale care se difuza în prime-time pe TVR1. Iar de aici au început comentariile în special în mediul online: cum se poate să conducă un ONG și să prezinte o emisiune culturală un individ care n-a terminat nici măcar o facultate? Nu conta că ONG-ul se autofinanța sau că emisiunea o realizam în urma unui concurs de proiecte și că era deja a treia pe care o prezentam. Nu conta că la celelalte două emisiuni, tot culturale, luasem un casting, că nu mi le dăduse nimeni pe tavă. Că, pe lângă Cațavencu, mai semnam și un editorial săptămânal în Evenimentul Zilei, deci nu eram chiar venit la televizor de pe băncile liceului. La început, n-am luat în seamă criticile astea. Dar era perioada de boom a web2.0-ului și aveam niște comentatori de serviciu la mine pe blog, care, indiferent despre ce scriam, reveneau cu refrenul ăsta: „Nu-l mai ascultați, dom’le, pe Bucurenci, că ăsta n-are nici măcar o facultate!”.

Le sunt recunoscător și astăzi pentru că atâta m-au bătut la cap cu povestea asta, încât, atunci când am făcut 25 de ani, m-am înscris la Istoria Artei. Am făcut-o pentru a le dovedi că pot să termin o facultate, deși cred și acum că a termina o facultate în România nu spune mare lucru despre nimeni.

Am ales Istoria Artei dintr-un calcul foarte naiv și dintr-unul foarte pragmatic. Pe de o parte, deși am crescut într-o casă în care aveam în bibliotecă, pe lângă tratatele de fizică și chimie, albume de artă și viniluri cu muzică clasică, întotdeauna m-am simțit novice în fața unui tablou sau a unei simfonii, mereu am avut nevoie de cineva care să mi le explice. Și, în naivitatea mea, am crezut că, dacă termin Istoria Artei, o să pot să înțeleg un pic mai ușor o lucrare de artă decât un consumator, să-i zicem, amator. Evident, n-a fost așa. Calculul practic a fost următorul: m-am gândit că, dacă dau la Management sau la Comunicare, domenii la care începusem să mă pricep cât de cât, riscam să am niște divergențe foarte mari cu profesorii și să nu reușesc să termin tocmai din cauza asta. Așa că mi-am zis să aleg un domeniu la care nu mă pricepeam mai deloc. Sunt convins și astăzi că în asta a constat reușita: trei ani mai târziu, îmi luam licența în Istoria și Teoria Artei, un domeniu în care mă consider în continuare un neofit.

Între timp, am plecat și de la „Salvați Delta” și am fondat „MaiMultVerde”, sub patronajul Principesei Margareta, o organizație care și-a atins toate țintele stabilite în primul an, cum ar fi atragerea a peste un milion de euro din finanțări private. Numai că, dacă la „Salvați Delta” mi-a luat trei ani ca să parcurg drumul de la nesiguranță la confort, la „MaiMultVerde”, o organizație de același profil, drumul a fost și mai scurt. La aniversarea primului an al organizației, le-am spus deja colegilor că următorul meu proiect va fi să candidez la un program de MBA în Statele Unite și că, dacă voi fi admis, vor trebui să ducă singuri organizația mai departe.

Și ați ajuns de la „nicio facultate terminată” la licența în Istoria Artei și apoi la Stanford. Ce parcurs dinamic! V-a schimbat ceva din viață Stanford-ul?

Am fost admis la Stanford în anul în care am împlinit 30 de ani, iar la British Council m-am angajat când aveam 20 de ani. Firul roșu care m-a călăuzit în acest deceniu a fost managementul. Am învățat să construiesc echipe și organizații, dar nu puteam scăpa de „sindromul impostorului”, aveam mereu senzația că fac ceva pentru care nu sunt calificat, că fac management „după ureche”, amatoristic, și că la un moment dat improvizația asta n-o să mai funcționeze. Țin minte că le spuneam prietenilor că simt nevoia „să trec pe curat”.

Știți cum zice Blaise Pascal, „Nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit!”.

În perioada aceasta de frământări interne, am avut norocul să am un prieten care fusese admis la un MBA la Harvard. Când a venit să-și ia rămas bun, l-am descusut în legătură cu programul. Spre mirarea lui, habar n-aveam ce este acela un MBA. Când am aflat că este un program de master unde efectiv se predă știința și tehnica managementului, mi-am dat seama că era răspunsul pe care-l căutam de câțiva ani la întrebările care mă nelinișteau. Când l-am sunat pe prietenul respectiv peste câteva săptămâni să-i cer detalii despre admitere, omul a crezut că am luat-o razna. Dar trei ani mai târziu, mă mutasem cu arme și bagaje în Silicon Valley și eram student la Stanford.

Drumul de la Istoria și Teoria Artei la Administrarea Afacerilor la Stanford a fost, pentru mine, o decizie naturală, născută din dorința de a mă maturiza profesional.

Odată ce am început să îmi dezvolt cariera, mi-am dat seama că aveam nevoie de instrumente mai structurate pentru a naviga și a înțelege lumea managementului și a organizațiilor. MBA-ul de la Stanford nu a fost o ruptură, ci o extindere firească a dorinței mele de a-mi continua cariera în mediul privat, unde meritocrația este mult mai pronunțată. Mi-am dat seama, după anii în care am condus ONG-uri ecologiste când am lucrat cu marile companii în calitate de finanțatori ai proiectelor noastre, că perspectivele de dezvoltare profesională sunt, din păcate, destul de limitate în societatea civilă.

La Stanford am avut pentru prima dată în viață o experiență educativă de calitate. La nivel intelectual și spiritual, au fost poate cei mai denși doi ani din viața mea.

MBA-ul a însemnat mult mai mult decât acumularea unor cunoștințe tehnice. Mi-a deschis uși către un mod de a gândi profund strategic, orientat spre inovare și leadership. A fost un loc al întâlnirilor între idei și oameni, unde am învățat că succesul adevărat nu vine doar din a ști, ci și din a înțelege și a aplica ceea ce știi într-un mod care generează impact. Am avut acces la o comunitate de oameni excepționali, de la profesori de renume mondial la colegi care veneau din toate colțurile lumii, fiecare cu propriile idei și experiențe valoroase. În acești ani am înțeles că, în final, nu contează câte cărți ai citit sau câte diplome ai pe perete. Contează câte vieți ai schimbat prin ceea ce ai învățat. Așa cum spune și motto-ul școlii de business de la Stanford: schimbăm vieți, schimbăm organizații, schimbăm lumea.

De la ONG la corporație

Ați performat în domenii diverse și nu v-ați ferit să faceți schimbări curajoase de-a lungul carierei. De la mass-media, la spațiul nonguvernamental și, ulterior, în mediul corporate, ați avut întotdeauna un cuvânt greu de spus în spațiul public. Ce ați învățat din fiecare experiență, cum v-a modelat fiecare etapă?

Privind înapoi, fiecare domeniu în care am activat a fost o școală în sine, cu lecții diferite, dar care s-au îmbinat perfect pentru a mă ajuta să mă descopăr mai bine. Pentru că evoluția înseamnă să trăiești mereu la granița dintre ceea ce cunoști și ceea ce nu cunoști încă, în căutarea devenirii de sine.

Mass-media mi-a deschis ușa către puterea cuvintelor și a expunerii publice. Aici am înțeles că mesajul contează, dar contează și felul în care este livrat – cu profesionalism, sinceritate, empatie și responsabilitate.

Am descoperit cum poți influența mentalități și cum poți folosi cuvântul ca pe un instrument de schimbare socială. Dar am înțeles și fragilitatea opiniei publice, provocarea de a rămâne autentic într-un spațiu atât de fluctuant, unde fiecare zi aduce noi subiecte și noi provocări. Mass-media este oglinda vremurilor, dar și o pânză pe care trebuie să îți pictezi ideile cu grijă, știind că ele pot schimba destine.

În sectorul nonguvernamental, am găsit o lume diferită, dar la fel de bogată în provocări. Am învățat valoarea activismului și a muncii dedicate unui scop mai mare decât propria persoană.

În ONG-uri, am văzut cât de important este să construiești comunități și să generezi impact prin implicare directă. Tot aici am realizat că schimbările reale se fac greu, cu răbdare și perseverență, navigând prin complexitatea unor sisteme sociale rezistente la schimbare. Munca în sectorul nonprofit mi-a oferit și lecția empatiei, a înțelegerii profunde a nevoilor oamenilor și a modului în care poți transforma idealurile în acțiuni concrete. În plus, am descoperit că abilitatea de a comunica eficient, de a uni oameni în jurul unei viziuni comune, este esențială pentru succesul oricărui proiect.

Antreprenoriatul a însemnat să fiu pe cont propriu, să construiesc din nou de la zero. Dar acum din perspectiva omului de business.

A fost o provocare după terminarea MBA-ului la Stanford și un detur la Comisia Europeană. Am construit o mică firmă de training și consultanță și am descoperit, pe rând, dificultatea, precaritatea, și, mai apoi, libertatea și voluptatea experienței de a vinde servicii. Am livrat consultanță strategică, servicii de training și coaching către marile corporații din România, iar asta m-a dus în cele din urmă către Philip Morris România, care m-a convins că o carieră în corporație se potrivește mai bine planurilor mele pe termen mediu și lung.

Trecerea către mediul corporatist a fost pentru mulți o alegere neașteptată, însă pentru mine a reprezentat o continuare logică a dorinței de a produce impact și a planurilor mele de dezvoltare profesională.

Într-un fel, se poate spune că m-am pregătit întreaga viață pentru cariera pe care o am acum. Am ajuns să lucrez cu echipe care își propun să mute munți și să facă diferența la o scară globală.

Experiența acumulată în mass-media și în societatea civilă a fost neprețuită, pentru că mă ține cu picioarele pe pământ. Nici după cinci ani în corporație, nu-mi place să mă îmbăt cu apă rece. Știu bine cum suntem priviți și știu cât de mare este provocarea de a convinge societatea că, de data asta, suntem de partea bună a istoriei.

Să mai rămânem puțin la acest moment al deciziei de a intra în lumea corporațiilor într-o industrie extrem de provocatoare, industria tutunului, ca să nu spun chiar controversată. Cât de dificil a fost atunci pentru dumneavoastră, ca personalitate publică, să gestionați situația și să o transformați în avantaj? Cu ce așteptări ați făcut schimbarea atunci?

A fost o decizie care a ridicat multe sprâncene, inclusiv în rândul apropiaților și prietenilor mei.

Și pe noi, cei din presă ne-a surprins!

Trecerea asta a însemnat asumarea mai multor riscuri, dintre care unele s-au concretizat.

Am pierdut stima unor oameni care nu contau foarte tare pentru mine, dar am pierdut și unul, doi prieteni pe care-i prețuiam.

Am câștigat, în schimb, siguranța că cei mai mulți dintre oamenii care-mi sunt apropiați, pe care-i respect sau admir, mă apreciază pentru cel care sunt, nu pentru locul de muncă sau pentru cauza pe care o susțin. Nu mi-aș fi asumat aceste riscuri, nu mi-aș fi dat peste cap viața dacă nu aș fi fost foarte liniștit în legătură cu convingerile mele.

Cred că adevăratul leadership presupune curajul de a intra în mijlocul provocărilor și de a le trăi, nu doar de a le analiza de la distanță.

Am intrat în această industrie cu ochii larg deschiși, conștient de percepțiile externe, dar cu dorința de a contribui la o schimbare reală din interior.

Ceea ce a fost cel mai dificil nu a fost să fac această trecere la nivel personal, ci să gestionez percepțiile celor din jur și stigma de care are parte această industrie. Oamenii tind să aibă un anumit simț al proprietății asupra celor pe care-i consideră persoane publice, un fel de așteptări în legătură cu cine sunt și ce ar trebui să facă. În mod evident, unele dintre aceste așteptări au fost contrariate de alegerea mea.

În astfel de momente, cel mai important este să nu te lași definit de așteptările altora și să-ți aduci aminte că integritatea personală, nu percepția socială, trebuie să te ghideze mereu în viață.

Privind înapoi

Cum vedeți astăzi cei cinci ani de Philip Morris România? Ați avut mari satisfacții? Dar mari dezamăgiri? E ceva ce ați face altfel?

M-am alăturat Philip Morris România pentru că am văzut în companie nu doar un angajator de top, ci un deschizător de drumuri în inovație și o organizație care și-a asumat responsabilitatea de a redefini viitorul. Cred cu tărie că, pe lângă bunele intenții și o doză sănătoasă de idealism pragmatic, știința și tehnologia sunt cele care au cu adevărat potențialul de a schimba cu adevărat în bine societatea. Un exemplu din vechea mea carieră: nu cred că ar fi reușit niciodată toți activiștii din lume și toate ONG-urile de mediu să-i convingă pe oameni să renunțe complet la autoturisme și să aleagă doar mijloace de transport sustenabile. În schimb, apariția și producția pe scară largă a autoturismelor electrice și a celor cu motor hibrid au reușit să accelereze schimbarea către un transport mai verde pentru întreaga societate, nu doar pentru cei cu conștiință ecologistă. Iar asta se datorează nu doar activiștilor de mediu, oamenilor de știință, inginerilor, autorităților, ci și industriei auto.

Mulți se opresc la imaginea de suprafață a unei industrii, fără să vadă eforturile de transformare din interior.

La Philip Morris International (PMI), eu am găsit o echipă dedicată și o viziune clară despre cum putem construi un viitor fără fum. Și, pentru mine, asta a făcut diferența.

A contribui la schimbare înseamnă să-ți sufleci mânecile și să pui osul la treabă, să o conduci din interior, nu doar să o critici de la distanță. Rolul meu nu a fost doar să urmez direcția companiei, ci să contribui activ la strategia ei, să construiesc punți de dialog între companie și societate, pentru ca această schimbare să fie înțeleasă și susținută pe scară largă.

Cei cinci ani petrecuți alături de  Philip Morris România au fost una dintre cele mai intense perioade din cariera mea, nu doar din perspectiva ritmului de lucru, ci și din perspectiva transformărilor prin care am trecut atât eu, cât și compania. Dacă ar fi să sintetizez această experiență, aș spune că a fost o lecție continuă de leadership într-un context de transformare profundă.

Am studiat la Stanford companii care s-au reinventat cu succes și altele care au ratat schimbarea. În cazul PMI, ceea ce am văzut m-a convins că această companie este dedicată unei transformări reale. Este una dintre puținele companii globale care a avut curajul să își remodeleze complet viitorul.

Curajul nu constă doar în a-ți asuma riscuri, ci și în a-ți regândi întregul model de business, atunci când știi că drumul pe care îl alegi poate schimba lumea.

Satisfacția mea cea mai mare a fost să fac parte din acest proces de transformare, să contribui la construirea unei Românii fără fum.

Vorbim totuși de o multinațională care operează în peste 90 de țări. România a avut un rol în acest proces de transformare?

Mă bucur că mă întrebați asta. Adevărul este că România joacă un rol destul de important în această transformare a companiei, iar acesta a fost cu siguranță unul dintre factorii care m-au motivat în acești cinci ani. Anul acesta, spre exemplu, compania sărbătorește 10 ani de la lansarea IQOS în întreaga lume, iar România a fost, alături de Elveția, Japonia, Italia și Grecia, între primele țări în care acest produs inovativ a fost lansat.

Importanța României pentru Philip Morris International se vede apoi prin investițiile făcute la nivel local, în special în fabrica din Otopeni.

Suma totală investită, de peste 730 de milioane de dolari, a transformat această veche fabrică într-un centru de inovare de talie mondială. Pentru mine, este o mândrie să văd că România joacă un rol atât de important în această revoluție globală prin care țigările vor fi înlocuite cu produse fără fum și că țara noastră este un vârf de lance în adoptarea unor tehnologii menite să ofere alternative mai bune fumătorilor adulți care nu renunță la țigări.

Etapa elvețiană

De curând v-ați mutat la Lausanne în cadrul Philip Morris International. E o altă etapă surprinzătoare din parcursul dumneavoastră sau deja a venit ca pas firesc?

Mutarea la Lausanne marchează o nouă etapă în cariera mea, o continuare firească a călătoriei pe care am început-o în România, dar acum într-un context internațional. Este o oportunitate extraordinară să contribui la strategia globală a PMI, mai ales într-un moment în care compania trece printr-o transformare profundă.

Rolul meu la Lausanne presupune realizarea unor punți de dialog la cel mai înalt nivel între liderii globali ai companiei și reprezentanții statelor în care operăm, ai organizațiilor și organismelor internaționale relevante pentru industria noastră.

Ceea ce mă motivează cel mai mult este faptul că fac parte dintr-un proces care redefinește o industrie care părea, acum nu mai mult de un deceniu, imobilă, încremenită.

La nivel personal, mutarea din București la Lausanne este o schimbare majoră, dar una binevenită. Întotdeauna m-am simțit cetățean al lumii, iar mutările, deși reprezintă inevitabil o ieșire din zona de confort, sunt totodată un bun prilej de a te recalibra cu tine însuți și de a re-evalua de ce ai cu adevărat nevoie ca să te simți bine cu tine.

Lausanne este diferit de București, cu un ritm mai așezat, dar și cu o deschidere către colaborare internațională pe care o simți la fiecare pas. Gândiți-vă că 40% dintre rezidenții din Lausanne sunt expați, o cifră care îmi aduce aminte că, la Stanford, în cadrul programului de MBA, 40% dintre studenți erau internaționali. Uneori, a te muta într-un loc nou nu înseamnă doar să schimbi decorul, ci să te redescoperi și să îți recalibrezi perspectivele.

Schimbarea adevărată nu vine doar din entuziasmul cu care îmbrățișezi viitorul, ci și din curajul cu care lași trecutul în urmă. Deși am lăsat în urmă confortul pe care îl aveam la București, am câștigat o perspectivă globală, iar asta îmi aduce o motivație și mai mare.

Dacă adultul Dragoș Bucurenci ar avea ocazia să-l întâlnească pe adolescentul Dragoș Bucurenci, ce i-ar spune azi?

Cred că întâlnirea cu adolescentul care am fost ar fi o oportunitate extraordinară de reflecție. I-aș spune că viața nu trebuie trăită doar ca o reacție la circumstanțe, ci ca o asumare a ceea ce îți dorești cu adevărat să devii.

Calea spre maturitate începe în momentul în care îți dai seama că poți fi arhitectul propriului destin, nu doar un martor la schimbările din jurul tău.

Aș vrea să știe că nu există scurtături în drumul către împlinire, dar și că fiecare eșec pe care-l va trăi va fi o lecție care-l va pregăti pentru succesul de mai târziu. Și i-aș aduce aminte că sensul vieții, după cum spunea Rainer Maria Rilke, este să eșuăm în proiecte din ce în ce mai mari.

L-aș sfătui să-și tempereze revolta cu simț practic și i-aș spune că adevărata revoluție este cea pe care o faci cu tine însuți. Aș vrea să știe că viața este o combinație între idealism și pragmatism și că e important să înveți să jonglezi între cele două, fără să-ți pierzi esența.

În plus, i-aș spune că nu trebuie să-și facă griji dacă la 16 sau 17 ani nu are toate răspunsurile. Nu este o cursă contracronometru pentru a găsi soluții la toate problemele vieții. Ce contează cu adevărat este să-și păstreze vie curiozitatea și să fie dispus să învețe continuu, chiar și din lucruri care par la început minore. Uneori, cele mai valoroase lecții nu vin din victorii, ci din acele înfrângeri care te forțează să îți redefinești prioritățile. Și i-aș mai spune că, deși la vârsta lui nu pare deloc așa, își va birui nesiguranțele, își va înfrunta fricile și că, în general, îi va fi bine.

Sunteți încă extrem de tânăr, mai aveți multe de făcut. Există totuși ceva ce v-ați fi dorit să faceți și a rămas neîmplinit? Ce urmează pentru tine?

Vă mulțumesc! Da, sunt încă multe de făcut, iar fiecare pas pe care îl fac îmi amintește că adevărata împlinire vine din călătorie, nu doar din sosirea la destinație.

Pe plan profesional, viziunea mea rămâne strâns legată de misiunea de a schimba o industrie care are o șansă istorică de a rezolva una dintre cele mai mari probleme de sănătate la nivel global. Philip Morris International este pentru mine un exemplu de curaj și de leadership într-un domeniu unde puțini ar fi îndrăznit să facă primul pas spre canibalizarea propriei afaceri. Mă motivează ideea că inovația adevărată nu constă doar în tehnologie, ci în puterea de a schimba mentalități și de a redefini paradigme. Adevăratul progres începe când nu doar îmbrățișezi viitorul, ci îți asumi responsabilitatea de a-l construi.

Pe plan personal, îmi doresc să învăț să meditez și să fac din asta o practică regulată. Este o disciplină a minții pe care nu reușesc s-o stăpânesc și tocmai faptul că îmi scapă de atâta vreme este ceea ce mă ambiționează să perseverez.

Viitorul rămâne un teritoriu deschis, plin de necunoscut, dar tocmai asta îl face fascinant.

Ceea ce contează pentru mine este să continui să îmi pun întrebări, să fiu curios și să mă dedic unei misiuni care să producă ceva valoros pentru societate. Pentru că miza nu stă doar în transformare, ci în capacitatea de a rămâne ancorat în valorile tale fundamentale și de a contribui la binele comun. Și poate că pe parcursul acestei călătorii către sine voi redescoperi și bucuria de a scrie ficțiune, pentru că, în fond, viața însăși este cea mai interesantă poveste pe care o putem scrie.