Dragostea la 95 de ani. Dr. Georgeta Nestor & Dr. Ștefan Georgescu

Pe Prof. Dr. Georgeta Nestor, șeherezadă în stare să te țină cu sufletul la gură nu doar 1001 de nopți, ci și pe parcursul a sute de pagini de roman dacă s-ar scrie vreodată, am întâlnit-o grație unei întâmplări minunate, cu câteva luni în urmă, la Festivalul „George Enescu”. Aveam să aflu mai târziu că, de fapt, „întâmplarea” nu era deloc un moment de „fortuna labilis”, ci o clipă de predestinare. Trebuia să ne întâlnim pentru a ne lăsa mărturie, prin propria-i viață, că DRAGOSTEA NU CADE NICIODATĂ.

• Capcana pentru Nicușor Dan. Teoria jocurilor
• Sondaj CURS: Românii consideră că România are nevoie de alegeri anticipate
• Atac devastator al Ucrainei asupra Moscovei
• Fotografia unui eșec diplomatic: banchet la Beijing, război în culise
• Oana Gheorghiu generează o grevă japoneză la Guvern

„MUZICA A FOST SALVAREA MEA!”

După aproape patru decenii de activitate profesională, zeci de mii de ore petrecute pe marile scene-eveniment ale lumii, printre președinți de stat, diplomați, artiști sau oameni-poveste, sunt foarte puține întâlnirile care mai fac să-mi tresalte inima, zicând: „Iată un OM”! Medicul Georgeta Nestor este un astfel de om.

Are 95 de ani, zâmbește mult, cu înțelepciunea cuiva, care, ieșind de sub contingentul impresiilor lumii, al stereotipurilor și al prejudecăților, a renunțat la masca socială.

Lumea e o scenă, iar oamenii, simpli actori –  spunea Shakespeare – viața constând într-o suită de roluri reale și imaginative, în timp ce masca pe care persoanele și-o asumă devine parte integrantă a acestora, acaparându-le și anulându-le uneori însăși identitatea. „Cine sunteți?” este, așadar, întrebarea care ne-a lansat pe un drum al retrospecției.

Provine dintr-o lume distinsă, tipologia familiilor de modă veche, o familie de intelectuali, unde profesia este transmisă din generație în generație.

„De la tatăl meu am moștenit dragostea absolut răvășitoare pentru muzică”, îmi spune Georgeta Nestor. De altfel, este singura iubire căreia i-a rămas fidelă și care a salvat-o în momentele de restriște. „Iubesc opera, muzica clasică, cea de cameră, deși, recunosc că în ultimii ani nu am mai fost la operă atât de des pe cât mi-aș fi dorit. Uneori, mergeam chiar și la trei concerte pe zi. Dar ascult cu încântare, în continuare, îndeosebi operele lui Wagner! Este compozitorul, aș spune, preferat.”

În timp ce îmi vorbește, mă duc cu gândul la Wagner, compozitor adorat și detestat în același timp, interzis încă în Israel din cauza faptului că era preferatul lui Hitler.

Îi retrăiesc biografia, iar interlocutoarea mea îmi povestește experiențele muzicale care au salvat-o de la imersiunea în durere și disperare, după pierderea unicului copil.

Șerban, fiul, el însuși un reputat medic în Germania, a murit într-un concediu, în Thailanda, răpit de un tsunami care a șters de pe fața pământului nu doar clădiri și bunuri materiale, ci și un destin care, sub furia hazardului, a pierit sub zidurile de apă.

„Șerban s-a născut în 1960, a făcut Facultatea de Medicină până în anul 3 când a plecat în Germania. A terminat studiile acolo, și-a deschis un cabinet în Hessen, Offenbach. S-a căsătorit cu o colegă, tot româncă și ea, tot medic, cu care lucra împreună în același cabinet. Au împreună un băiat. În 2004, au plecat în Thailanda, într-un concediu. El era pasionat de schi, tenis, alpinism, parapantă și, în timp ce făcea surf, a fost luat de un val în timpul acelui tsunami care a devastat Thailanda. Atunci l-am pierdut. Pentru totdeauna. A fost un băiat extraordinar, iubit de colegi și de pacienți, a fost o pierdere enormă pentru familie, dar mai ales pentru mine, ca mamă.”

Evocarea n-are, totuși, nimic trist. „V-ați supărat pe Dumnezeu pentru că v-a luat unicul copil?”. „Nu. Am zis: Doamne, fie Voia Ta!”, îmi răspunde Georgeta Nestor, care adaugă că a umplut golurile cu muzică. „Dacă ceva m-a salvat de la nebunie, de la disperare, acel ceva a fost muzica!”

Revenim însă la dialogul nostru despre copilărie, tinerețe, o viață atât de bogată în istorie, un război mondial, instaurarea comunismului, „nașterea” forțată a unei lumi noi și aflu că, înainte de a fi medic, doamna Nestor a absolvit facultatea de Filosofie.

Călinescu, Vianu, numele pe care astăzi din ce în ce mai puțini le recunosc, deși ele sunt înscrise în panteonul culturii române, i-au fost profesori la catedra de filosofie, oameni pe care i-a cunoscut, care și-au pus amprenta asupra personalității sale și despre care, atunci când vorbește, resimte aceeași emoție pe care o are elevul aflat în fața comisiei de examinare. „Când ținea Vianu un curs, veneau studenți de pretutindeni să-l asculte. Îi sorbeam fiecare cuvânt”, rememorează doamna Nestor.

VIAȚA CA FILOSOFIE

Și pentru că destinul ei pare guvernat de excepționalism, sub aspect profesional și, așa cum aveam să mă conving mai târziu, și personal, în cariera de medic nefrolog îl va avea ca îndrumător, alături de care și lucrează, pe nimeni altul decât profesorul și doctorul Eugeniu Proca, figură proeminentă a chirurgiei și a urologiei românești, cel care pune pe cale modernizarea medicinii naționale.

„În ce constă filosofia vieții?” o întreb, cumva, într-o doară, obișnuită fiind cu răspunsuri elaborate, cu trimiteri la sisteme de filosofie și de gândire, la Platon și Aristotel… „Să fii împăcat și mulțumit cu ceea ce ai!” vine răspunsul, spontan. „Zilnic, doar îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ce mi-a dat, pentru ce mi-a luat, dar niciodată nu cer nimic. Nici măcar atunci când fiul meu a murit nu am sucombat din disperare.” Un răspuns pe cât de simplu, pe atât de profund, o înțelepciune care este, îmi zic în sinea mea, apanajul nu doar al unei culturi și experiențe vaste de viață, ci și al unui etos care apune odată cu acești oameni, cum e Georgeta Nestor.

„M-am căsătorit cu un medic, l-am născut pe Șerban, am profesat în România preț de 35 de ani, am fost profesor, am îndrumat mulți tineri”, îmi spune cu un surâs senin.

Apoi, lumea ei a început să se destrame.

Soțul a murit, iar fiul, în anul trei la Facultatea de Medicină, decide să rămână în Germania, pentru totdeauna, ceea ce a atras o adevărată prigoană din partea Securității.

Dintr-un doctor căutat și iubit de pacienți, profesor universitar adorat de studenți, încep să-i alunece printre degete, unul câte unul, toate meritele, toate lucrurile pentru care trudise o viață. „Am fost eliminată de la catedră, scoasă de la primariat. Au fost niște vremuri atât de grele, pe care însă nu le retrăiesc cu resentimente!”

„Decizia fiului meu de a nu se mai întoarce în România m-a transformat și pe mine într-un element indezirabil. Soțul meu nu mai era alături de mine să mă ocrotească, eram ca o frunză în vânt. Chiar rude de gradul întâi au fost date afară din locurile lor de muncă fiind considerate elemente dușmănoase partidului și conducerii acestuia, deși oamenii n-aveau nicio vină. ”

DE LA CAPĂT, LA 60 DE ANI

În iarna lui 1986, a plecat din țară, la volanul propriei mașini, pentru a-l vizita pe Șerban, în Germania. Prima oprire a fost în Austria. „Nu am plecat cu gândul de a rămâne în străinătate. Era iarnă, ningea, în apropierea Crăciunului, iar când am ajuns la Viena, totul era o feerie de lumini, oamenii zâmbeau, era o atmosferă de libertate, de sărbătoare, de bucurie…”

În timp ce povestește, eu însămi călătoresc în trecut… iernile, în ultima perioadă a regimului comunist, îmi aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri, deveniseră atât de apăsătoare, peste tot domneau angoasa, lipsurile, frigul și iminența înghețului sufletesc sau trupesc, nici nu mai conta… Și încep să o înțeleg. În oglindă, Viena, iarna, pe care am vizitat-o atât de des, este un basm pe care doar picturile de iarnă ale lui Monet sau Ivan Șișkin îl pot depăși ca frumusețe.

Mă trezește din această reverie întrebarea interlocutoarei mele, una mai degrabă retorică: „Și atunci – am zis – oare eu mă mai întorc acasă? La ce? La griul și la nefericirea aceea? La cine? Nu mai aveam pe nimeni. Eram nimeni”.

Securitatea deja îi luase tot – cariera, casa, lumea pe care și-o clădise cu atât de mult sârg și dragoste, unicul copil era în Germania și nu mai plănuia să se întoarcă în România. „Și am plecat fără să mă mai uit înapoi!”, îmi spune interlocutoarea mea.

Avea 60 de ani. 60!!!

EXISTĂ, ÎN UNELE ÎNFRÂNGERI, MAI MULTĂ PUTERE DECÂT ÎN VICTORII

Citeam undeva că în absența curajului nici o altă virtute nu poate înflori și mi-am dat seama că Georgeta Nestor este o definiție a curajului.

La 60 de ani, fără să cunoască limba acelei țări, începe o nouă viață, într-o societate care nu cultivă neapărat relațiile calde, personale, într-o lume cunoscută pentru tehnicitatea și formalismul ei, într-un mediu diferit ca fond și formă față de România.

Primul semn că lucrurile intrau într-un firesc, îmi spune doamna doctor, a fost faptul că nu a fost nevoie să-și echivaleze studiile din România, aceasta venind ca o recunoaștere a școlii de medicină din țara noastră. O lege din perioada lui Hitler le dădea voie medicilor români să profeseze în Germania fără să-și mai echivaleze studiile, iar această normă s-a păstrat inclusiv după căderea nazismului.

După trei luni de lagăr, s-a angajat într-un spital din Frankfurt. Apoi, timp de 30 de ani, a lucrat în diferite cabinete, ca medic generalist, până când a împlinit vârsta de 93 de ani. Da, medicul Georgeta Nestor a profesat până la 93 de ani!

„Eu, fiind un om deschis, am reușit să îmi fac prieteni și cunoscuți, mai cu seama că fiul meu era aici, însă Germania diferă fundamental de România, pentru că nemților le lipsește căldura umană, acea apropiere, acel omenesc atât de natural pe care le regăsim la români!”, completează doamna doctor.

Și-a practicat meseria cu aceeași dăruire ca în România, animată de iubirea față de oameni, față de pacienți, întrucât „îi plăcea să vorbească cu ei, să-i înțeleagă, să-i ajute, să le aline durerile”, pentru că, în accepțiunea ei, „un medic bun este și un psiholog bun”.

„Unde mai pui că, după ce am ajuns în Germania, la un anumit interval de timp, am fost cerută în căsătorie și, iată, așa am intrat în lumea bună!?!”, spune râzând.

Pe cel de-al doilea soț, care, la rândul său, a decedat, îl descrie folosind cei mai măgulitori termeni: un om cult și bun, inginer de profesie, alături de care „a intrat într-un alt scenariu de viață”, cu care a călătorit pretutindeni în lume, pentru că „nimic nu te ajută mai mult și mai bine să cunoști și să te îmbogățești așa cum o fac călătoriile!”.

Cu războaie care au secerat sute de milioane de vieți, acumulări de bogăție, dar și limite devastatoare ale sărăciei, ultra-tehnologizare, în contrast cu exilul singurătății la care devenim tot mai susceptibili să fim condamnați, tributari ecranelor noastre de la telefoane sau PC-uri, lumea s-a dezlănțuit într-o revărsare de cataclisme-fenomenologice și catastrofe, dar care are, în continuare, farmecul ei. „Ceea ce trăim azi, față de epoca în care am copilărit, în care m-am maturizat, este atât de diferit, încât cu greu mai găsim lucruri recognoscibile. E o catastrofă, dar e o catastrofă pe care avem datoria să o înțelegem!”, oftează doamna Nestor.

„O lume dezlănțuită” este caracterizarea la care achiesez imediat atât eu, cât și ceilalți martori, care ne însoțesc în această călătorie prin viața interlocutoarei mele. Unul dintre ei este nimeni altul decât Ștefan Georgescu, medic la rândul său, diabetolog, plecat și el din România în perioada comunistă, în 1978, actualul partener de viață al doamnei doctor și alături de care, de mai bine de 5 ani trăiește o iubire pe care, fără niciun efort, o putem transpune în marile romane de dragoste.

DRUMUL VIEȚII ESTE MEREU IUBIREA

„… Trăiseră ca să-și dea seama că dragostea era dragoste oricând și oriunde, dar cu atât mai intensă cu cât se apropia de moarte” este fraza din Gabriel Garcia Marquez care m-a urmărit ani la rând, Marquez fiind un vizionar al dragostei ficționale, întrecută în frumusețe doar de propria-i poveste de iubire cu Mercedes, soția sa, și cea pe care, adesea, o numea „cel mai surprinzător personaj” pe care l-a întâlnit vreodată.

La fel de surprinzătoare a fost și cea de-a treia poveste de dragoste a doamnei Nestor, care s-a întâmplat la 90 de ani ai ei și la 80 de ani ai lui, și pe care niciunul dintre protagoniști nu o anticipase și, rațional, nici măcar nu și-o imaginase posibilă.

Doctorul Ștefan Georgescu o privește ca un adolescent la prima lui poveste de dragoste, el fiind mai tânăr decât Georgeta Nestor cu 10 ani.

„Ne-am cunoscut, de fapt, Ștefan m-a «cules» dintr-o stație de autobuz”, râde doamna Nestor.

Printr-un concurs de circumstanțe, ajung să se cunoască datorită unei cunoștințe comune, medicul Daniela Bartoș, cea care capătă ea însăși revelația vocației de medic în urma întâlnirii de la 16 ani cu Georgeta Nestor. „Daniela a venit la Fundeni, cred că avea 15-16 ani, avea o infecție căreia nimeni nu-i dădea de cap, am internat-o, am tratat-o, și în acea săptămână cât a stat în spital, am mai luat-o uneori, cu mine, la vizitele medicale pe care le făceam dimineața. Când s-a externat, le-a spus părinților că ea vrea să devină medic!”. Și a devenit nu doar un reputat medic, doctor în Științe Medicale, ci și profesor, mentor și unul dintre cei mai buni miniștri ai Sănătății.

„Acum 5 ani, Daniela venise în Germania la un consult, împreună cu fiul ei. I-a așteptat la aeroport Ștefan și i-a adus la Offenbach, unde locuiesc eu, și unde îi făcusem o programare la un profesor german. I-am așteptat într-o stație de autobuz, un punct de reper lângă casa mea. Așa ne-am cunoscut.”, povestește interlocutoarea mea. „Nu e tot!”, completează doctorul Georgescu. „Trebuie să vă zic cum am văzut-o în stație! Era, așa, o doamnă frumoasă, îmbrăcată într-o bluză subțire, deși era frig, pe înserate, părea cam zgribulită. Acum, dacă am apărut și eu, deși nu eram în program, pentru că ea îi aștepta pe Daniela și pe fiul ei, din curtoazie, m-a invitat și pe mine la masă, alături de ei. Țin minte și acum că a fost o masă bogată. Nu știu dacă știți că la nemți există această cutumă, de a avea numărul de porții exact, nimic în plus. Practic, dacă ai trei invitați, cumperi două roșii. Deci eu, nefiind prevăzut în plan, vă dați seama că așteptam să ajung acasă, să mănânc și eu ceva!”, râde doctorul Georgescu.

Doamna Nestor îl ceartă „că mereu povestește că n-a avut ce să mănânce” la masa aceea, dar între ei e o tachinare sublimă ca între oamenii pe care nimeni și nimic nu-i poate despărți.

Timp de șase luni nu au mai auzit unul de celălalt, până într-o zi, când doamna Nestor primește un telefon de la domnul Georgescu care îi spune că are o colecție de reviste Paris Match și L’Express și o întreabă dacă nu le-ar vrea ea. Ba da.

Se văd, îi dă revistele, se despart… trec alte șase luni, un nou telefon, același pretext: încă niște reviste.

„Și uite așa, din revistă în revistă, uite-ne aici la masă, cu dumneavoastră, și cu 5 ani trecuți peste noi!”, adaugă Georgeta Nestor.

Prima ieșire împreună a fost la Operă și de la ea s-a înfiripat o dragoste ce pare ireală după orice normă comună.

„Esențial, într-un cuplu, este să nu încercăm să-l schimbăm pe celălalt, ci să-l acceptăm așa cum este. Cel mai de preț dar într-un cuplu este libertatea!” este sfatul pe care interlocutoarea mea ni-l dă tuturor. Ștefan Georgescu e și nu e de acord, completând că încrederea, respectul și grija formează temelia oricărei relații care tinde spre profunzime și esențializare.

„Geta, tu mereu vrei să fii liberă, dar depinde și libertatea asta câtă e!”, îi spune apăsat, dar zâmbind, partenerul ei de viață.

„Noi locuim separat, adică weekend-urile rămânem împreună. Într-o seară, pe la ora 22, eram acasă la mine și o sun să văd ce face. Nu răspunde. Iar sun, iar nu răspunde. Și are trei telefoane, între care două portabile. Eram în pijama, încep să mă îngrijorez, și năuc zic Mă duc să văd ce face, să nu se fi întâmplat ceva, poate i s-a făcut rău, e singură în casă. Îți faci tot felul de scenarii! M-am urcat în metrou, da’ cum era târziu, noapte, eu, năuc, în loc să iau metroul spre ea, l-am luat în sens invers. Am mers o stație, am realizat, am coborât, am luat celălalt metrou, am ajuns la ea cu sufletul la gură și când ajung, ce să vedeți? Geta era cu Menuhin! (Lord Yehudi Menuhin, dirijor și violonist american) Răsuna un concert de-al lui și Geta n-auzea niciun telefon”, povestește medicul Georgescu, retrăind și spaima și uimirea de atunci, când a găsit-o pe doamna doctor cu muzica la maximum în casă.

„Locuim separat, dar ne petrecem cea mai mare parte a timpului împreună!”, precizează doamna Nestor, în timp ce gândul meu zboară la… Woody Allen și Mia Farrow, cei care, deși căsătoriți peste 30 de ani și părinți ai câtorva copii, au locuit pe aceeași stradă, dar niciodată în aceeași casă.

Georgeta Nestor are o alimentație bogată în legume și fructe, limitează grăsimile și dulciurile, bea apă și, obligatoriu, un pahar de vin alb sau roșu zilnic, merge pe trotinetă și vrea să-l convingă și pe medicul Georgescu să i se alăture. Nu a reușit încă… Dr. Ștefan Adrian Georgescu a fost medic la Spitalul Cantacuzino din București și, în 1978, a emigrat în Germania unde a lucrat ani de zile la HELIOS William Harvey Klinik Bad Nauheim

Peste cei doi medici au trecut deja 5 ani și nici măcar diferența de vârstă nu le-a diminuat dragostea, grija unuia față de celălalt, seninătatea și umorul cu care se tachinează complice, respectul datorită căruia își lasă spații de „oxigenare” și bucuria întâlnirii din acea întâmplare.

Ce probabilitate era ca doi oameni, amândoi medici, amândoi români, amândoi emigrați în Germania, în localități alăturate, să trăiască zeci de ani de zile unul lângă altul, fără să se cunoască, fără să se întâlnească și apoi, datorită unei prietene comune, care decide să facă un consult în Germania, să se cunoască, să se despartă, să lase încă șase luni să treacă, și încă șase… și apoi să rămână împreună?

„Dragostea e o minune a vieții care poate veni la orice vârstă, important este să te întâlnești cu ea, să ai intuiția că te-a ales pe tine, să fii fericită și să ai dibăcia s-o păstrezi!”, spune doamna Nestor, adăugând: „Cred în Dumnezeul de deasupra mea, știu că Șerban este un înger pe care-l simt mereu pe umăr, și care mă protejează…”

Avocata Manuela Nestor fondator alături de soțul său, av. Ion Nestor, al Casei de avocatură NNDKP, rude apropiate cu doamna doctor, a fost alături de noi la acest dialog, pe care l-am purtat într-o după amiază, pe rooftop-ul Restaurantului Savart, între două concerte ale Festivalului „George Enescu”. Am evocat atâtea și atâtea momente fericite sau tragice din istoria lor de familie și parcă eram în romanul lui Bashevis Singer, „Familia Moskat”

Deși a cunoscut deznădejdea, spune că e un cuvânt greu cu multe nuanțe și cauze diverse. „Forța în fața disperării ține de natura fiecăruia dintre noi. Eu, având o fire optimistă, am depășit momentele grele impunându-mi să rezist și să supraviețuiesc! Mi-au fost și-mi sunt sprijin permanent muzica clasică și lectura, dar nu dau sfaturi pentru că oamenii sunt diferiți și găsesc sprijin, poate, în alte pasiuni.”

Georgeta Nestor se uită zâmbind la noi, cei care, mai tineri, sperăm să ne contaminăm de această forță și de această lucidă, dar atât de firească, superioritate a vieții în fața morții…