Eminescu şi Ziua Culturii Naționale

Ziua de 15 ianuarie, aleasă ca Zi a Culturii Naționale, reprezintă data nașterii poetului național al românilor, Mihai Eminescu (1850-1889).  Și în alte țări europene, Ziua Culturii Naționale omagiază oameni de cultură remarcabili, reprezentativi pentru fiecare stat în parte. Astfel, în Spania, Ziua Culturii este marcată la data morții lui Miguel de Cervantes, iar în Portugalia, în ziua în care s-a născut poetul Luis de Camoes. La rândul lor, autoritățile din Republica Moldova au hotărât ca ziua de naștere a lui Mihai Eminescu să devină Ziua Culturii Naționale.

Pentru românii de pretutindeni, această zi reprezintă un prilej de bucurie şi de recunoştinţă. În urmă cu 166 de ani, la mijlocul primei luni a anului, se năştea la Botoşani Mihai Eminescu, poetului național al românilor.

Sute de pagini de poezie, proză, proiecte dramatice, traduceri, prelucrări şi adaptări, chiar şi o schiţă a unei gra­matici sanscrite sau un dicţionar de rime compun o operă vastă şi originală, care arată o minte iscoditoare, o bună educaţie filosofică şi o voinţă uriaşă de a stăpâni multe domenii.

Întreaga sa operă a fost influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, dar şi de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de sistemele de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant sau Hegel şi chiar de filozofia buddhistă.

Este „Omul deplin al culturii române… o conştiinţă de cultură deschisă către tot”, scria Constantin Noica despre Mihai Eminescu.

„Ar fi meritat un Nobel pentru literatură, dar acest premiu nu se acordă postum”, afirma academicianul Eugen Simion, fostul preşedinte al Academiei Române, care a militat şi a reuşit, cu sprijinul Academiei, ca ziua de 15 ianuarie să devină Ziua Culturii Naţionale.

Codrin Liviu Cuţitaru, Decanul Facultăţii de Litere a Universității “Alexandru Ioan Cuza”, îl evocă pe “Luceafărul” literaturii româneşti, într-un editorial pentru cititorii Q Magazine.

* * *

O DILEMĂ

Înainte de 1989, elevii cu talent scriitoricesc se întîlneau într-o competiţie anuală numită Concursul Naţional “Mihai Eminescu”. În ultimii ani ai deceniului nouă, organizatorul (Ministerul Învăţămîntului al R.S.R.) stabilise o legătură fundamentală între Eminescu şi competiţia ca atare. Nu doar numele poetului fusese împrumutat, ci şi imaginea, opera, biografia. Tot ce ţinea de identitatea autorului Luceafărului se “adaptase” specificităţii evenimentului respectiv.

Sălile de concurs erau ornamentate cu citate din poezia ori jurnalistica eminesciană, fiecare vorbitor de la tribuna oficială aducea “un pios omagiu marelui poet”, serile deveneau prilejul unor interminabile spectacole literar-artistice “Eminescu”, zilele de după concurs se dedicau unor excursii lacrimogene “pe urmele poetului”, chiar dacă olimpiada se ţinea la Cluj sau la Alexandria. Se respira “Eminescu”, întregul oraş vuia în ritm eminescian, bietul elev avînd toate şansele ca, tîrziu în noapte, să aibă coşmaruri cu asprele cuvinte ale Demiurgului, venite – ca şi Hyperion – din terifiante genuni interstelare.

Eminescu prelua “omagiile” pentru Ceaușescu, obișnuite, de altfel, în tot restul anului. Îmi amintesc bunăoară cum – la ediţia din 1987 a competiției – un oficial însărcinat cu organizarea momentelor omagiale (depuneri de coroane de flori din partea elevilor, speech-uri melodramatice şi recitări patetice) s-a repezit la un tînăr cu şapcă pe cap şi i-a șuierat pe un ton ameninţător, scuturîndu-l agresiv: „În faţa lui Ieminescu (ne aflam lîngă o statuie a poetului, n.m.) să stai cu capul descoperit, hahaleră!”

Cîteva decenii de delir politic şi cultural fusesră, se pare, suficienţi ca Eminescu să fie înlocuit, în mentalul nostru colectiv, de ”Ieminescu” – o figură tristă, de circ mediatic, menită a ne atenua cine ştie ce frustrări ivite din negura istoriei. Mă tem că nici societatea românească actuală nu s-a vindecat complet de patologica mitizare a lui Eminescu, în ciuda eforturilor unor intelectuali de a readuce receptarea poetului în planul normalităţii estetice.

Te miri, uneori, într-adevăr, de destinul tragic al autorului Luceafărului. Una dintre cele mai strălucite minţi ale veacului al XlX-lea este condamnată la banalizare, prin asocierea sa necondiţionată cu celebrările deşănţate ale mediocrităţii. Exegeţi rafinaţi stau departe de Eminescu, terifiaţi de riscul trivializării. Ei preferă adesea să-şi investească energiile creatoare în alte subiecte. O ironie cu atît mai stridentă a istoriei, cu cît ea a fost anticipată de însuşi Eminescu.

Codrin Liviu Cuţitaru este Decanul Facultăţii de Litere a Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: „Istoreme”, Editura Institutul European, 2009.

* * *

MIHAI EMINESCU, POETUL NEPERECHE

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani. Era al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi Eminovici, fiica stolnicului Juraşcu din Joldeşti. Copilăria a petrecut-o la Botoşani şi în casa părintească de la Ipoteşti, iar la Cernăuţi a urmat şcoala şi liceul german.

A debutat ca poet la 16 ani, cu o poezie scrisă în memoria fostului său profesor, Aron Pumnul, şi în acelaşi an şi-a schimbat numele în Eminescu, adoptat mai târziu şi de alţi membri ai familiei sale. Timp de trei ani, din 1866 până în 1869, a pribegit între  Cernăuţi, Blaj, Sibiu, Giurgiu şi Bucureşti şi a cunoscut direct poporul, limba, obiceiurile şi realitățile româneşti. A intenționat, dar nu a reuşit, să-şi continue studiile. A lucrat ca sufleor şi copist de roluri în trupele lui Iorgu Caragiale şi Mihail Pascaly şi a continuat să publice poezii,  drame,  fragmente de roman sau să facă traduceri din germană.

Maiorescu, Creangă, Slavici şi Veronica Micle

Între 1869 şi 1874, a fost student la Viena şi Berlin, ca „auditor extraordinar” la Facultatea de Filozofie și Drept din Viena şi ca bursier al asociaţiei culturale Junimea, la Berlin.

S-a întors în ţară în 1875,  a fost director al Bibliotecii Centrale şi profesor suplinitor, redactor la ziarul Curierul de Iaşi, a continuat să publice în Convorbiri literare, iar Titu Maiorescu, ministrul Învățământului, l-a apreciat şi ajutat să primească un post de revizor şcolar pentru județele Iaşi şi Vaslui.  Eminescu s-a împrietenit cu Ioan Slavici, Iosif Vulcan, Ion Creangă, care l-a introdus în societatea politico-literară Junimea, şi s-a îndrăgostit de Veronica Micle.

Din 1877, s-a mutat la Bucureşti şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator, unde a avut o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea.

La doar 33 de ani, Eminescu a dat semne de alienare mintală. Poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă şi a fost internat în spitale şi sanatorii în ţară, la Viena şi Odessa, pentru recuperare a călătorit în Italia, a fost îngrijit de familie şi susţinut de prieteni, iar cu ajutorului lui Iacob Negruzzi şi Mihail Kogălniceanu a reuşit să primească o mică pensie viageră.

Sfârşitul

Mihai Eminescu s-a stins la 15 iunie 1889, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, şi a fost înmormântat sub „teiul sfânt” din cimitirul Bellu.

Manuscrisele sale, 46 de volume, aproximativ 14 mii de file, au fost dăruite de Titu Maiorescu în 1902 Academiei Române, iar în 1948 Eminescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.

În cartea dedicată vieții lui Mihai Eminescu, George Călinescu a scris: “Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.