Exclusiv Q Magazine. Interviu nepublicat al compozitorului George Enescu

„Două mari personalități universale a dat România lumii: George Enescu și Constantin Brâncuși”, spunea Neagu Djuvara într-un comentariu pentru albumul „Români de Centenar”, editat de revista Q Magazine. Se împlinesc astăzi 140 de ani de la nașterea celui mai important muzician român. Ca o răzbunare peste timp a faptului că a murit singur, exilat la Paris, milioane de oameni îi știu numele și creațiile lui se cântă pe toate continentele lumii.

• Nadia, Steaua României
• Când ne dezvelim genunchii…
• O companie americană construiește la Cluj primul centru de date din lume cu Inteligența Artificială Cuantică
• Val de naturalizări fără precedent! Număr record de pașapoarte germane în 2025
• Putin: Nimeni nu poate spune proveniența unui aparat de zbor până când nu este efectuată o expertiză

George Enescu s-a născut la 19 august 1881, la Liveni-Vârnav, Botoșani și a murit la 4 mai 1955, la Paris. A fost violonist, pianist, profesor, compozitor și dirijor

Bernard Gavoty, care a petrecut câteva luni împreună cu muzicianul român cu care a realizat 20 de convorbiri difuzate pe canalul Radiodifuziunii franceze, publicate ulterior în cartea bilingvă intitulată „Amintirile lui George Enescu”, scrie despre acesta că era „întruchiparea nobleței”, că „nu cunoaște invidia și meschinăriile legate de profesiune” și că singura sa ambiție este aceea „ de a compune și de a face muzică”.

„S-a ridicat întortdeauna deasupra evenimentelor. Când a fost puternic și bogat, nu s-a folosit nici d eputere, nici de bogăție. Astăzi, suferința fizică și împrejurările internaționale i-au redus câmpul de acțiune și i-au limitat resursele, dar când bați la ușa lui, îi deschide un mare domn. Dacă, din întâmplare, ar intra un magnat în casa lui, omul bogat ar fi Enescu și nu miliardarul, pentru că, ridicându-se să-l întâmpine, el s-ar sprijini cu mâna dreaptă de o comoară, în permanență prezentă pe masa lui de lucru: teancul ultimelor manuscrise. Traiul lui este foarte modest și totuși niciodată plândându-se ori rostind vreun cuvânt de reproș. Doar cuvinte de recunoștință. Oamenii de mare valoare sunt astfel tăcuți încât par mereu îndatorați față de cineva sau de ceva.”, scrie Gavoty.

Enescu a studiat la Viena și a făcut Conservatorul la Paris unde i-a avut maeștrii pe Massenet, Faure, Gedalge și Marsick, și colegi pe Cortot, Thibaud, Ravel, Ducasse, Schmitt, Aubert și alții.

Avea înclinații profunde pentru romanticii și clasicii germani precum Wagner, Brahms, Beethoven și o prețuire aparte pentru Bach pe care îl numea „maestrul maeștrilor, Sfântul Petru al muzicii”. „La treisprezece ani cânta la fel de strălucit la vioară ca și la pian și era deja autorul mai multor Uverturi; la șaisprezece ani compunea Poema Română… Două războaie, două devalorizări succesive și o schimbare bruscă de regim politic îi distrug lui Enescu speranțele și îl obligă, de două ori, să bată din nou, cu vioara sub braț, drumurile lumii… …Aș fi fericit dacă aș putea să transmit măcar unora convingerea mea că George Enescu este unul dintre cei mai originali compozitori contemporani, unul dintre cei mai sinceri, unul dintre cei mai fericit inspirați. Cu o egală bucurie, a atacat toate genurile: melodic, simfonic și liric. A mers înainte cu îndrăzneală. Muzica lui de cameră este de o bogățtie nemaîinâlnită și de o noutate deplină. Octuorul și Dixtuorul sunt irezistibile, iar Sonata a-III-a în caracter popular românesc este, pur și simplu, o capodoperă și, încă mai mult decât atât, o capodoperă profetică.”, povestește Gavoty care adaugă că „Oedip-unul dintre acele monumente în fața căruia te înclini” este „la fel de frumoasă ca Acropolele”.

Q Magazine publică un interviu inedit care nu a mai văzut lumina tiparului și în care George Enescu mărturisește că și-a descoperit vocația pentru muzică de la vârsta de 4 ani. Manuscrisul, care cuprinde răspunsurile olografe ale compozitorului, va fi scos la licitație de Casa Historic, în luna septembrie. Vor mai fi licitate, de asemenea, o vioară care i-a aparținut, fotografii necunoscute până acum și o pagină din manuscrisul operei Oedipe, cu însemnările lui Enescu.

„La ce vârstă ați simțit că ia naștere vocația dumneavoastră?
George Enescu: La 4 ani.
Era unică? Cât timp ați consacrat viorii în tinerețe și cât consacrați astăzi?
G.E.: Cât mai puțin viorii, instrument expresiv, dar limitat. La 5 ani mi s-a dăruit un pian; de atunci am început să compun și am rămas compozitor.
Care este țara care vă atrage cel mai mult și care este cea mai frumoasă amintire muzicală?
G.E.: După țara mea, Franța este cea de-a doua mea patrie.
Cele mai frumoase amintiri sunt: Poema mea Română, La Colonne (1898), Simfonia mea nr. I în 1906, „Oedipe” a mea la Operă (1936).
Care sunt lucrările pe care preferați să le interpretați și de ce? Care este „violon d’Ingres” a dumneavoastră?
G.E.: Nu-mi place să interpretez decât muzică bună și nu am timp, deoarece compun aproape tot timpul, să am un „hobby”.

Vioara care i-a aparținut compozitorului român și un manuscris din opera Oedip

La licitația din septembrie, Historic va vinde și o urare olografă, în versuri, adresată de George Enescu unui alt mare compozitor român, Mihail Jora, la împlinirea vârstei de 51 de ani. membru al Academiei Române, Mihail Jora a fost și rector al Academiei Regale de Muzică din București. Anul acesta se împlinesc nu doar 140 de ani de la nașterea autorului „Poemei române”, ci și 130 de ani de la cea a lui Jora.

Mihail Jora împreună cu George Enescu. Foto: Arhivele Radio România

„Împliniși deci

Astăzi cinci-zeci-

Și unu de ani.

Jora Mihai.

Cei mulți înainte!

Să fie-a ta minte

Exemplu altora,

Mihail Jora.

Și-a ta mîndrie

Exemplu să fie

Celor căror dai,

Jora Mihai,

Imbold luminos

Și dor de frumos.

Iar cei cărora,

Mihail Jora,

Verva-ți nu place,

Să meargă-n pace.

E destul că ai,

Jora Mihai,

A noastră vie

Prietenie

A tuturora,

Mihail Jora!”

Apendice la Urarea de la 15 august 1942

„Măreț,senin,

Să-ți curgă-n plin

Cîntec din rai,

Jora Mihai.

Iar meserie

De salahorie,

Las-o altora

Mihail Jora!”

„Inima lui înnebunită de singurătatea din mijlocul mulțimilor…”

Am extras din Memoriile Mariei Tescanu Rosetti, cu care George Enescu s-a căsătorit în 1937, câteva pagini în care povestește momentul primei lor întâlniri. Maruca era căsătorită cu Mihai Cantacuzino, care avea să moară într-un accident de mașină în 1928. Deși a fost ani de zile îndrăgostită de filosoful Nae Ionescu, ea a sfârșit în căsătoria cu George Enescu, cel care o iubise mereu „împotriva prudenței și a evidenței”, cum ar spune Culianu.

Compozitorul alături de Lord Yehudi Menuhin și de Emil Ciomac

„…În aceeași clipă ușile salonului s-au deschis de o parte și de alta și Romeo anunță: Domnul George Enescu!

Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieșită din trăsnet, zveltă, dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană înaintează spre mine, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte, mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasi inconștient. Nu știu ce cuvinte importante mi-au scăpat, fără ca măcar să-mi dau seama de ceea ce se întâmpla; căzusem parcă într-o prăpastie, cu o minunată senzație de prăbușire.

…Ce s-a petrecut mai apoi? Știu doar că salonul s-a golit aproape imediat și că am rămas singură cu el până dimineața. El? Cine, el? Această ființă extraordinară ce conținea tot universul, în care se întâlneau trecutul, prezentul și viitorul. Luminos sau întunecat? Îți mai pui întrebarea sub impresia unei astfel de lovituri? Când l-am văzut în zori, gata să plece la Peleș, pe cerul limpezit de furtună săltau în cavalcadă nori rozii, cu o margine incandescentă, în spatele cărora ziua se înălța pe aripi de lumină.”

Maruca Cantacuzino, fotografie originală de cabinet executată de Franz Mandy, fotograful Curții Regale

„…Vorbea încet, fără să mă privească, pentru a nu tulbura misterul orei deosebite, ridicându-și privirea exaltată spre fuga norilor rozii cu tiv de foc și zorii care se iveau. Fiecare cuvânt al său rezona în prieptul meu ca și când misterul însuși ar fi vorbit. Părea și mai înalt încă în lumina zilei decât în întunericul din casă. Se unea într-un tot cu splendoarea grandioasă a naturii ce se trezea, domolită în zori. Dar, gata, o simțeam, să se declanșeze la cel mai mic impuls, la cel mai mic elan al ființei sale, neliniștitoare prin bogăție și complexitate. Ghiceam și că în adâncul lui mocnea puterea furtunilor și a primejdiilor, cu o amenințare latentă ce mărea atracția extraordinară pe care o emana.

Cânta la Peleș pentru regina Carmen Sylva și invitații săi? La ce instrument cânta această ființă fabuloasă, ce ducea cu ea trăsnetul și toată bucuria universului? Nu-mi mai aminteam…deși Europa îl consacrase deja ca violonist de geniu și că, fără să aibă vreun merit, România se mândrea  cu el. În acea primă dimineață a iubirii noastre, nu am cunoscut decât marea felină, Sfinxul în mijlocul asprelor singurătăți ale geniului și ale pasiunii sau fenomen de temut al naturii. Mult mai târziu îl voi descoperi pe copilul blând al oamenilor, sufletul sensibil, disperat și inima adorabilă cu fibre feminine, de care m-am legat încetul cu încetul, cu o tandrețe dureroasă din cauza intensității sale.

Veți veni la Peleș, știu, și cu toți cei de acolo care vă înspăimântă, vom fi singuri, doar noi doi!, murmă el ca pentru sine. Apoi ieși repede în grădină, fără să privească înapoi. Singuri noi vom fi de acum înainte, în Cosmos, el și cu mine. Și unul prin altul vom participa la tot ceea ce este bucurie sau durere pe pământ și dincolo de el.”

George Enescu împreună cu Lord Yehudi Menuhin

„…Întâlnindu-mă, George Enescu găsise un port pentru inima lui înnebunită de singurătatea din mijlocul mulțimilor și al lumii mondene pe care le frecventa datorită carierei sale. Lângă mine, mai găsea, nu ceea ce se numește în mod obișnuit inspirație-un geniu nu se inspiră decât din el însuși-dar și climatul propriu acestui geniu al lui și un teren propice germenilor creației sale.

În acest timp al legăturii noastre, frumos ca legenda lui Tristan și a Isoldei, nu a fost deloc vorba de climat, nici de creație. Existau doar bucuriile grave, sacre prin amploarea și intensitatea lor. Totul va fi pentru noi soare, afirmare, încredere, exaltare, în cursul săptămânilor de neuitat de la Sinaia, după care el trebuia să plece din nou la Paris, pe când eu aveam să mă întorc în oraș cu Mihai și copiii.

În așteptare, tot ceea ce constituise viața pentru mine, până atunci, se ștergea, se pierdea într-un fel de ceață: casa, plăcerile, prietenii, îmi deveneau străine, trecute. Un singur om umplea și-mi schimba universul, la unison cu care eu simțeam ca-ntr-o veritabilă stare de transă, în vreme ce iubirea lui devenea fanatică cu fiecare oră care trecea, cu fiecare privire, cu fiecare strângere de mână. Ne îndreptam spre mântuire sau spre pierzanie?”

Detalii despre licitația în care vor fi scoase la vânzare vioara, manuscrisele și fotografiile originale cu George Enescu pot fi găsite aici