Jurnal cu jucării și pian

Noiembrie,2021 „De ce oare nu se prelungește copilăria până la capătul vieții?” se întreba Panait Istrati în cartea sa „Cum am devenit scriitor”. Mi-am pus aceeași întrebare, cu ochii plini de lacrimi, în timp ce mă plimbam printre miile de jucării vechi expuse la Muzeul Național de Istorie a României. Micuțul Armin, care mă însoțea, nu înțelegea de ce plâng.

• Înalta Curte așteaptă instalarea noului guvern pentru a putea dialoga în privința legii salarizării
• Constantin Toma demisionează din funcțiile deținute în PSD: Regret!
• CNAS, acuzată că încalcă în mod flagrant drepturile pacientului
• Activitatea din instanțe și parchete, suspendată parțial
• Generalul Gheorghiță Vlad, Șeful Statului Major, pus sub acuzare de DNA

Peste 15.000 de jucării, fabricate în România și în alte țări, în ultima sută de ani, au fost adunate de-a lungul timpului de membrii Asociației „Muzeul Jucăriilor”.

„Fiecare jucărie are o poveste a ei, fiecare jucărie a fost martora unei emoții, a unei lacrimi sau a unui vis împlinit. Unele jucării s-au ascuns în sacul lui Moș Crăciun sau al lui Moș Gerilă, altele au stat cuminți în cizmulițele cremuite din holul casei. Unele au fost cumpărate cu ultimul bănuț scuturat din portofel, altele au stat radioase în vitrinele magazinelor de lux sau pe tarabele reci ale piețelor, unele au ascultat, poate, muzica veselă din bâlciuri, dar toate, absolut toate jucăriile noastre au fost martorele unui zâmbet” stă scris pe un afiș, la intrare.

Această expoziție nu este pentru copiii de azi, ci pentru oamenii care am devenit noi.

M-au cuprins o nostalgie și un regret fără sfârșit realizând cât de puțin ne trebuia pentru a fi senini și bucuroși, cum „Filele de istorie” și Jocurile culturale, alături de tablourile eroilor istorici care erau în orice clasă din școlile noastre,  ne formau ca oameni buni, generoși, empatici, știind de unde venim și ce istorie avem. Copiii de azi au tablete, pistoale, mitraliere sofisticate, jocuri pe calculator, eroi vampiri și cărți în care mama și tata sunt doi bărbați, făcând din ei oamenii în derivă de mai târziu, fără valori și repere, miopi și depresați încă din adolescență, „suflete moarte” pentru care se va găsi un Cicikov care să le cumpere.

Păpușile de la „Arădeanca” erau atât de apreciate încât în anii  ‘80 mergeau la export nu doar în țările sovietice, ci și în Marea Britanie. Puteai să-ți cumperi o haină de blană pentru câteva păpuși  de la „Arădeanca”, făcând un mic troc într-un târg din Moscova. Se trimiteau vagoane, vapoare întregi de păpuși în Africa, se întorceau minereuri, materii prime, vapoare cu banane.

Avionul Tarom era făcut la Ambalajul Metalic din Timișoara, după un avion care n-a fost niciodată în dotarea  companiei aeriene. Macheta a început să fie făcută în anii ‘60. Este interesant că a fost realizată în întregime din tablă litografiată, care nu se vopsea, era ca o coală de tipar. Dacă ne uităm la ea, nu respectă nici jumătate din standardele de securitate de azi, are piese mici, care pot fi înghițite, are unghiuri tăioase, vopsea pe bază de plumb. Acum e o știință întreagă să nu se rănească un copil. Dar generații întregi s-au jucat cu astfel de jucării și au supraviețuit. În epocă era o jucărie scumpă, în 1971 a costat 58 de lei. Era o sumă mare, pentru că, spre exemplu, o prăjitură costa 1,60 lei.

Autobuzul ONT, replica în miniatură a celui adevărat de la Oficiul Național pentru Turism, era jucăria care se epuiza prima în librării în anii ’70. Era realizată din foarte multe piese, avea elemente de tablă cromată, din tablă vopsită, roți din cauciuc, capace metalice, bara era separat, farurile la fel și avea gemulețele din plexiglas.

Visul Asociației este de a realiza un Muzeu al Jucăriilor. Mă gândesc egoist că acolo m-aș putea întoarce mereu și mereu ca într-un altfel de „tinerețe fără bătrânețe”.

1 Decembrie 2021 Convențional, astăzi ar trebui… să primesc, însă nu cred să am bucurie mai profundă decât aceea de a putea dărui eu însămi celorlalți.

Las aici, în dar de ziua mea și a țării mele, o Passacaglie a lui Händel imperfectă, cu pauze și cu nesiguranțe evidente, cu clape atinse alături în loc de cea din partitură și cu emoția vinovată a regretului că am greșit. Pentru că nu despre interpretare este vorba, ci despre vârstă! Despre faptul că nu există prea târziu…

M-am apucat de pian cu doar câteva luni în urmă, când, rătăcind prin insulele Schantar, omul care mă ținea de mână mi-a spus: „Tu vei învăța să cânți la pian pentru mine!”.

Sunt oameni care ne schimbă viața cu o conversație, cu un îndepărtat arhipelag, cu o carte, cu un soare siberian…

Îi datorez acestui om că mi-a devenit motivație și îi datorez profesoarei mele, Georgeta Popescu, faptul că m-a învățat. Dar omagiul meu către ea se naște mai ales pentru că m-a încurajat în nebunia de a cânta Händel de la a treia oră de pian! (În săptămânile petrecute la mare, astă vară, pentru a nu pierde exercițiul lecțiilor de la București, am căutat pe cineva cu care să pot completa studiul și când m-am dus cu partitura, pianista pe care mi-o recomandaseră niște prieteni în Constanța m-a întrebat nedumerită: „Ce faceți cu asta?!? E o piesă care se cântă după doi ani de studiu, ori dumneavoastră n-aveți nici două luni de pian!?”. Atunci, pe loc, i-am spus senină: „Dumneavoastră NU puteți fi profesoara mea, nici măcar ocazional!” și am plecat prețuind-o și mai mult pe doamna Popescu, cea care nu doar că nu mi-a cenzurat nebunia de-a cânta imposibilul, dar m-a încurajat punându-mi aripi. Asta face diferența între un profesor oarecare și un mentor!)

Darul acesta are scopul de a vă arăta că nu există prea târziu pentru a realiza ceea ce ne dorim.

Sunt fericită pentru tot ceea ce am primit, dar mai ales pentru tot ceea ce am dăruit… și nici nu știu ce vârstă împlinesc azi, pentru că, asemeni lui Cioran, „m-am rătăcit în timp”…

#1decembrie #pavelestitu