Lecția pe care am învățat-o în această vară la Harvard Kennedy School

Când devine măiestria profesorală artă? Acum știu răspunsul.

Acum știu și care este țelul autentic al „jocului cu mărgele de sticlă”, când vine vorba de Școală. Este lecția verii acesteia, a șaisprezecea la număr pentru mine de când predau metode cantitative la Harvard Kennedy School, pe care am învățat-o de la Deb. Artiști ai profesoratului suntem atunci când îi însoțim pe cei din fața noastră în a le crește aripi și a zbura în cerul lor cel mai înalt cu putință. Growing wings!…

Tulburătoare pentru mine este diviziunea deliberat ambiguă a truditului la creșterea aripilor, prezentă deopotrivă în gerunziul continuu englezesc al sintagmei originare – growing wings… nu rezultă limpede a cui osârdie prevalează: a artei și măiestriei profesorului? a discipolului suficient de curajos să-și asume propria creștere? –, dar și în expresia românească – îi însoțim pe cei din fața noastră în a le crește aripi… cine este, în fapt, contributorul prevalent? Un fapt, însă, e cert: în miracolul pururi repetabil al Școlii adevărate, aripile cresc, fără putință de tăgadă – palpabile, puternice, respirând dorința irepresibilă de a ținti mai sus, tot mai sus, departe, tot mai departe.

Growing quant wings este lucrarea mea predilectă aici, la Harvard. Mulți dintre interlocutorii mei își încep prezentările cu cel puțin una din următoarele formulări: I avoided math all my life!… I hate math!… Math is humiliating!… Confesiunea lor trădează, în proporție covârșitoare, zidul lovit brutal la întâlnirea cu … nici nu știu cum să-i numesc, care atunci, de mult, în copilăria anilor de școală primară ori gimnaziu, ori în anii adolescenței liceale, în locul candoarei au trântit frica, în locul încurajării au forjat umilirea, în locul parteneriatului și-au defulat autoritarismul complexat de propriile neputințe răzbunate pe cel slab și fără apărare, vulnerabil prin însăși natura sa, mirabilă sămânță în plină creștere. Acești … nici nu știu cum să-i numesc, au fost orice, numai profesori nu.

Cum demistificăm abstractul matematic? Transformându-l într-o conversație pe limba de zi cu zi a fiecăruia dintre noi, simplă dar deloc simplistă, deopotrivă accesibilă și riguroasă. Punând raționamentul logic înaintea simbolismului literal. Probând relevanța practică a modelelor în analiza politicilor publice. În fine, consolidând stima de sine că nu suntem deloc „proști”, că ne duce mintea, și că putem surmonta aparentul handicap dacă ne asumăm conștient saltul în afara zonei de confort proprii, acolo unde învățarea reală crește, în stare pură. De ani buni n-am încetat să constat, aproape fără excepție, la distinșii mei interlocutori discrepanța uriașă dintre aprehensiunea inițială aproape viscerală față de grafice și ecuații, pe de o parte, și disponibilitatea imensă de a învăța orice și oricât – chiar și matematică!… – într-un mediu croit propice, pe de altă parte.

Deb este Însoțitoarea căreia îi datorez creșterea mea ca profesor și prezența mea în echipa de instructori Quant pe care o coordonează în programul de vară devenit aproape instituție de sine stătătoare la Școala Kennedy.

De aproape douăzeci de ani de când ne știm, nu cred că am auzit pe cineva spunându-i altfel decât Deb. Ba da, o dată: Lady Math!… Oficial, despre Deborah Hughes Hallett puteți citi aici: https://www.hks.harvard.edu/faculty/deborah-hughes-hallett. Și, dacă iubiți profesia didactică, vă puteți bucura aflând următoarele despre Deb din laudatio cu ocazia conferirii premiului Louise Hay Award for Contributions to Mathematics Education (2010):

In the classroom, she has been a dedicated teacher who knows how to involve students and get them to realize their potential. She has a unique ability to get into students’ minds, to work out what they are missing and to devise a new way to explain something that overcomes the obstacle. Former students write, “Her teaching was a model of how to get people interested in learning,” and “She engages her students in mathematics by allowing them to discover for themselves the answers to problems and the significance of applications.”

Profesori pe bune suntem atunci când îi însoțim pe cei din fața noastră în a le crește aripi și a zbura în cerul lor cel mai înalt cu putință.

Frumos, nu-i așa?