Mass-media în destinul sinucigașilor

..”, „media este de vină pentru supralicitare”, „nu sunt programe guvernamentale”… 10 septembrie este Ziua Mondială a Prevenirii Suicidului, iar analiştii acuză nepăsarea. Oamenii se sinucid de stres, singurătate şi lipsă de stimă personală.

Psihologul Boris Cyrulnik s-a certat cu presa, în Franţa. Adoratul revistei Psychologies a decis, oareşcum pe urmele scriitorului american Malcolm Gladwell (The Tipping Point), că o mare parte din efectul de avalanşă al sinuciderilor, mai ales la copii – după o sinucidere urmează o alta şi chiar mai multe, prin efect de copiere şi stimulare personală – este cauzată de  presă. Media. Acele ştiri care dau pulsul senzaţionalului în mass-media mondială în general şi în unele ţări în special, umplând primele pagini  cu detalii amănunţite ale cazurilor de sinucidere. Uitând că de fapt, aşa cum crede, pe bună dreptate, George Pruteanu, în culegerea „Stil şi limbaj în mass-media din România” (Polirom, 2007), acest tip de ştiri nu înseamnă presă. „Punând accentul pe faptul divers, umplând acest spaţiu atât de preţios cu vid, cu nimic sau aproape nimic, mass-media nu face altceva decât să elimine informaţiile pertinente”, scria şi Pierre Bourdieu. Gladwell susţine că „ideea de sinucidere se ia asemenea gripei…”

Sinuciderile au un specific naţional

Să fie oare aceasta singura explicaţie a atâtor fenomene de acest gen, fiecare cu specificul lor naţional, exacerbat acum şi de criza economică europeană şi mondială? La ora la care Organizaţia Mondială a Sănătăţii se pregăteşte pentru Ziua Mondială a Prevenirii în materie de Sinucidere, pe 10 septembrie, să luăm doar două exemple, să zicem, la îndemână: Franţa şi România, cu un corolar intermediar, Ungaria.

Statistic, Ungaria şi Finlanda sunt ţările europene cu cele mai multe decese la suta de mii de locuitori, în condiţiile în care media europeană este de 9,8%. La aceste ţări, aplecarea spre sinucidere s-ar părea că este genetică, dacă ar fi să credem unele articole de specialitate din British Journal of Psyhiatry. De vină ar fi cele 10% gene uralice din sângele lor. Tot aceste gene sunt de vină, se pare, şi pentru marea rată a sinuciderilor înregistrate în România, în judeţele cu populaţie preponderent maghiară: Covasna, Harghita și Satu Mare.

Franţa, campioană a bunăstării şi a sinuciderilor

Dar explică ele oare faptul că majoritatea sinucigaşilor sunt bărbaţi? Nu numai în aceste ţări, ci şi în restul Europei. Şi mai ales în Franţa, ţară care practic se situează, într-un clasament al fericirii şi al bunăstării, la polul opus României. Şi totuşi, în Hexagon se numără următorii cei mai numeroşi sinucigaşi din Europa, după Finlanda şi Ungaria, 14,7% la 100.000 de locuitori, procent global în 2008. Ca şi cum calitatea vieţii sau evoluţia unei ţări, capacitatea sa de consiliere şi de adaptare a condiţiilor de muncă ar fi proporţionale cu procentul de sinucideri. Cu cât mai dezvoltate sunt aceste condiţii, cu atât ne sinucidem mai mult. Aspect curios, bizar şi aproape paradoxal pentru o Franţă în care aproape fiecare întreprindere are în componenţa sa un Comitet de Igienă şi de Organizare a Muncii. Însărcinat, între altele, cu prevenirea acestor cazuri la locul de muncă. Nu e o glumă, este chiar banal. Cine nu a auzit de faimoasele cazuri de sinucidere de la Renault sau France Telecom? Şi totuşi, în anul 2012 Franţa nu are încă o strategie guvernamentală de prevenire a sinuciderilor, iar numărul celor care îşi iau viaţa din cauza stresului la serviciu este în creştere. Ca şi cel al bărbaţilor care sunt proaspăt divorţaţi sau au devenit de curând văduvi. Pe o hartă a regiunilor, industrializarea şi prezenţa marilor societăţi sunt și ele sinonime cu un procent mare al sinuciderilor. În ocurenţă, în Franţa este vorba de centru şi de vest.

Harghita, Covasna, Satu Mare: de ce atâtea sinucideri?

În România, regiunile cele mai atinse nu sunt cele mai mult industrializate, ci acelea cu populaţie majoritar maghiară. Peste tot însă, dar mai ales în judeţele de unde o mare parte a populaţiei a plecat la muncă în străinătate, rata sinuciderilor printre copii este alarmantă. România este departe de cei 8-12 copii care se sinucid lunar în Franţa (date din februarie 2012), ca şi de motivele lor (hărţuirea şi glumele proaste făcute de colegi la şcoală), dar oare este necesar să numărăm certificatele de deces la medicul legist pentru a realiza că sinuciderea nu mai este un moft (nici nu  a fost cu adevărat vreodată…), ci un fenomen care derivă, enorm, din criza economică, a muncii, a pieţelor? Am văzut-o în Grecia, am văzut-o şi în Italia, Portugalia, Spania, vor urma probabil şi alte ţări.

Boris Cyrulnik: teama de o epidemie de sinucideri

Criza economică pe care o trăim din 2008 încoace, cu toţii, a pus în valoare deja un fenomen nou – cabinetele psihologilor devin neîncăpătoare, iar clienţii lor nu sunt neapărat nevoiaşi, ci chiar patroni şi directori de mari societăţi, politicieni. Iar ajutorul nu este, din nefericire, chiar atât de simplu. Cum să depistezi rapid cine este sinucigaş şi cine nu? „Pacientul suicidar este o provocare supremă pentru un expert psihoterapeut, crede Cristina Tohăneanu, psiholog clinician, psihoterapeut. Nu există o a doua şansă după sinuciderea unui pacient. O greşeală în tratamentul unui pacient suicidar poate fi mortală pentru acesta, precum şi devastatoare pentru cei dragi lui şi pentru terapeut. Aceste lucruri determină un anumit nivel de frică şi nelinişte în majoritatea psihoterapeuţilor, care, la rândul lor, deseori sfârşesc prin a-şi gestiona greşit pacienţii suicidari, ca urmare a propriei lor nelinişti”.

Pare exagerat să ne gândim la aşa ceva, poate că nu ar fi inutil să reflectăm la avertismentul lui Cyrulnik: „Riscul unei supramediatizări a sinuciderilor este o epidemie”.