Prof. dr. Elena Zamfir: „România se grăbește să ajungă spre nicăieri…”

Profesor doctor Elena Zamfir, cercetător principal în cadrul Institutului de Cercetare a Calității Vieții (ICCV) al Academiei Române împlinește mâine 74 de ani. În exclusivitate pentru Q Magazine, domnia sa vorbește despre politizarea învățământului, despre comunicarea problematică între cercetători și decidenții politici, dar și despre ce înseamnă carieră universitară și cercetare științifică în România.

În continuare este preocupată de  activitatea de cercetare științifică în domeniile în care s-a format constant, fără întrerupere, timp de 56 de ani: “politici sociale, politici pentru copil și familie, politici de gen, asistență socială, strategii antisărăcie și incluziune socială, dezvoltare comunitară, bunăstare socială, grupuri etnice etc.

Am încheiat de curând câteva  proiecte importante de cercetare, activități ce-mi revin în calitate de cercetător principal la ICCV al Academiei Române.  Mă gândesc acum la unele teme de cercetare viitoare.  În ultimii doi ani, am  coordonat o carte de studii colective  Asistența socială în România după 25 de ani. Răspuns la problemele tranziției (2015) care trasează parcursul sinuos, contradictoriu al asistenței sociale în România și starea ei după 25 de ani, cu răspunsuri punctuale la provocările tranziției.  Am fost autor în 2015 la o lucrare colectivă de  mari proporții, Sociologia românească-1900-2000, O istorie socială,  referitoare la istoria socială a sociologiei pe parcursul a 100 de ani, unde numai  pregătirea bazei de date a durat mai mult de trei ani. Cartea a fost revăzută și pentru o ediție nouă în limba engleză și a apărut în 2016 la o editură din străinătate.  Am participat timp de doi ani, 2015-2017, alături de colegii mei, la elaborarea volumelor privind Strategia Academiei Române în următorii 20 de ani ( 4 volume), opțiune pentru un viitor proiect/model de țară pe capitolul Economia și calitatea vieții. Am publicat studii în reviste de cercetare în țară și în străinătate. Acum coordonez o temă de cercetare din planul institutului nostru pe politici sociale integrate pentru familie și copil, cu finalizare într-o  propunere legislativă  pentru o nouă lege a familiei în România. Anual, am avut comunicări la Conferințe Internaționale finalizate prin studii apărute în reviste de specialitate. Am fost pe o perioadă mare (2004-2010) expert de țară  în Reţeaua Universitară Europeană – 30 universităţi in Programul Egalitatea de şanse şi incluziunea socială în ţările europene proiecte ale Comisiei europene, (Directoratul Afaceri sociale şi incluziune socială).” 

56 de ani dedicați învățământului superior și cercetării academice

“Menționând doar o mică parte din ce am făcut în ultimii ani, îmi dau seama că timpul a fost mereu pentru mine un factor presant și niciodată suficient. De când mă știu aveam impresia că nu-mi ajunge timpul pentru tot ce mi-am propus să fac, iar uneori este chiar zgârcit în a-mi da posibilitatea să mă bucur în liniște de ce am realizat. Când eram copil, și apoi studentă, mă întrebam de ce unii se plictisesc, iar eu niciodată. Niciodată nu știu să fi fost în lipsă de proiecte, activități, aspirații. Poate este și o deformare profesională. Cei 56 de ani, petrecuți fără întrerupere în învățământul superior și în domeniul universitar,  m-au pus să fiu mereu contra cronometru, să am un program foarte strict organizat și bine  planificat, să rezolv fără amânare tot ce mi-am propus. De când am intrat la Facultatea de Filozofie, Universitatea București, din 1961 și până în prezent, disciplina universitară m-a învățat să-mi  găsesc o metodă cât mai avantajoasă în a folosi eficient timpul, să găsesc un echilibru între timpul acordat pregătirii mele profesional-științifice, timpul destinat predării, cel dedicat evaluării  și discuțiilor de formare a deprinderilor de  cercetare cu studenții, dar să nu mă lipsesc totuși și de plăcerea de a petrece alături de cei dragi din jurul meu.

Dacă acum aș lua  fiecare etapă în parte, aș observa că tot ce am realizat profesional și științific se datorează unui efort intelectual imens, susținut de o motivație constantă de pregătire pentru o carieră universitară și științifică de cercetare. Consolidarea formării mele intelectuale a urmat pas cu pas, toate etapele promovării sistemului de învățământ superior (preparator, asistent, lector, conferențiar, profesor) fără a sări însă peste trepte, așa cum se mai întâmplă acum. Aceasta a însemnat un consum mare de energie  și de timp. Dar a fost și un câștig pentru viața mea profesional-științifică care s-a bazat pe seriozitatea, responsabilitatea și răbdarea necesară  pregătirii unei cariere didactice universitare și de cercetare.”, povestește prof dr Elena Zamfir pentru Q Magazine.

Din dispozițiile „tovarășei” Ceaușescu, a fost nevoită să aștepte timp de 17 ani promovarea de la lector la conferențiar universitar

„E drept că, pe parcurs, am avut și unele mici nemulțumiri de moment legate de perioadele lungi de așteptare nejustificate pentru promovare datorită unor considerente strict birocratice sau schemei piramidale. Pe atunci avansările în învățământul superior se făceau foarte greu și erau condiționate de rezultate vizibile (doctorat, cărți publicate, studii și cercetări proiectate).  La poziții mai înalte, de conferențiar și profesor, se adăugau și restricții  de vechime  obligatorie în  învățământul superior sau cercetare științifică, precum și condiționări ale unei politici salariale puternic ideologizate.

Îmi amintesc că, în 1972, deși eu îndeplineam toate condițiile promovării de la lector la conferențiar, a fost o perioadă mare de blocare a posturilor de conferențiar din dispozițiile tovarășei Ceaușescu, fiind nevoită să aștept timp de 17 ani (1972-1989).  Dar acum,  privind în liniște înapoi,  pot spune că  mi-a dat și satisfacția muncii bine împlinite pe care o fac și acum cu multă plăcere și dăruire.  Poate, de aceea, nu mi s-a părut  că efortul așteptării  a fost prea mare.  E greu de presupus că acum cineva ar avea aceeași răbdare. Sunt unii tineri prea grăbiți, zgomotoși pentru revendicarea drepturilor lor și ce este poate mai grav nu au răbdarea pregătirii serioase în cercetare.”

„Mi-e teamă că a sări peste etapele formării profesional-științifice în învățământul superior sau cercetare va deveni în viitor o regulă și nu o excepție în România care se grăbește să ajungă nici nu știe precis unde.”

„Oricum, pentru o carieră de cercetare universitară și academică,  56 de ani ai mei de pregătire în liniște nu este deloc mult.  Această perioadă s-ar putea măsura desigur  după câte generații de tineri studenți, masteranzi, doctoranzi am format și care au fost destinele lor profesionale. Oricum, satisfacția muncii mele ca dascăl și cercetător a fost și este una mare. Am întâlnit și am lucrat în cercetare cu tineri minunați, de excepție, care s-au aplecat cu răbdarea și disciplina muncii  să-și construiască în timp o carieră serioasă pentru cercetare sau pentru învățământ superior. Competența lor este apreciată aici în România dar și în străinătate. De fiecare dată, reîntâlnirea cu ei sau cu produsele/rezultatele lor științifice din cercetare reprezintă pentru mine momente sincere de bucurie și adevărată satisfacție profesională. Realizez din nou că ei și-au înțeles misiunea socială și reponsabilitatea pregătirii centrate pe performanță. Iar investiția făcută în educația lor a meritat.

De aceea,  adesea mă întreb ce aș putea să fac dacă nu aș mai fi antrenată în dezvoltarea carierei celor tineri, în  cercetări, în elaborare de studii, cărți, rapoarte sociale de cercetare  academică.  Acum, mi-ar fi greu să-mi imaginez o zi fără preocupări profesional-științifice,  fără dialog în comunitatea academică, fără lecturi în domeniu de specialitate.  M-aș simți poate nepregătită penru altceva și poate fără motivația necesară de a mă reinventa profesional.

Poate e bine să precizez încă o dată că munca de cercetare științifică și  cariera universitară dedicată este o activitate de o viață de om, care se face în liniște, fără zgomot, cu  multă răbdare, răspundere profesională și morală. Ea presupune însă o muncă de durată, pe etape bine delimitate în timp.

Aici nu se poate sări peste trepte doar prin talent, intuiție sau simplă imaginație cum se poate în alte domenii (artă, politică, sport ).  Acumulările sunt cerute obligatoriu în perioada de formare științifică și doar timpul este cel care  măsoară performanțele și consacră prestigiul. Spre exemplu, dacă nu ești cu adevărat un geniu, nu poți pretinde să fii academician sau savant la numai 20 sau chiar 30 de ani.  În Japonia, cu excepția celor supradotați – genii, se intră în Academia de Științe Japoneză după 65 de ani, vârstă care consacră prestigiul unei cariere științifice.

 Carieră universitară sau cercetare științifică?

“Cred că ar fi greu să spun dacă am avut satisfacții mai mari în cariera mea universitară sau în cea  de cercetare științifică. Nu am separat niciodată cele două tipuri de activități desfășurate. Dimpotrivă, de la început, încă din facultate am fost antrenată de profesorii mei în activități de cercetare sociologică, empirice și teoretice. Pentru acești mentori  am un respect deosebit și acum.  Ei mi-au dat primele și cele mai importante repere de dezvoltare intelectuală. M-au obișnuit cu disciplina pregătirii universitare, cu lectura aprofundată a cărților din domeniu, cu petrecerea unor ore întregi în bibliotecă, cu respect pentru deontologia profesională, cu o comunicare/ dialog civilizat în comunitatea științifică. Atunci am realizat că o carieră universitară serioasă, de succes, nu se poate face în afara preocupărilor  de cercetare științifică.

Poate mai mult decât în cercetare, în învățământul superior ai nevoie de o continuă împrospătare a cunoștiințelor dar și de o cultură de specialitate foarte solid consolidată pentru a face față întâlnirilor zilnice cu studenții. Am luat în serios aceste exigențe din primul an de studenție. Astfel,  după rezultatele primului an de facultate,  am fost selectată pentru bursa de excelență pe țară,  Gheorghe Gheorghiu Dej.

Satisfacția mea a fost că am obținut, ca studentă, o sumă foarte consistentă pe atunci, egală cu un salariu de cadru didactic universitar. De această bursă m-am bucurat nu numai eu, dar și cei din familia mea pe care i-am ajutat. Am fost o privilegiată de a fi întâlnit în facultate profesori, mentori care să mă motiveze pentru cercetarea științifică, să mă antreneze în cercetările lor sociologice și antropologice, în  special în cercetare empirică de teren pe care o îndrăgeam foarte mult.

Ca studentă, deplasările de cercetare  prin țară mi-au trezit interesul pentru problematica socială foarte diversificată de atunci, pentru analiza și evaluarea situației sociale a comunităților rurale și urbane. Am înțeles atunci  că o carieră didactică universitară pe care mi-o doream mult, nu se poate construi în afara  cercetării științifice. Încrederea în posibilitățile mele intelectuale pe care formatorii mei mi-au dat-o,  m-a stimulat permanent în pregătirea meticuloasă, atentă a unei cariere universitare. Poate așa se explică faptul că anual am avut mediile cele mai mari din facultate pentru a mă califica pentru predare în învățământul superior.

Precizez că atunci aveau voie să rămână în facultate să predea doar cei care obțineau media generală peste 9. Eu am terminat cu 9,75. Deși această pregătire universitară mi-a cerut mult efort intelectual, multă concentrare pe domeniul specializării mele, multă voință și ordonare a vieții mele într-o altă logică decât una obișnuită, accent sporit pe viața profesională, am făcut-o cu multă  pasiune și dăruire profesională. Puțini sunt, cred, în domeniul nostru de specialitate, de fapt nici unul din cei cunoscuți din jurul meu,  care să fi avut pe tot parcursul vieții un traseu universitar stabil și preocupări științifice, fără întrerupere toată viața, timp de peste 50 de ani. De aceea,  pot să spun acum că satisfacțiile mele cu viața profesională au venit ca  împliniri atât ale carierei mele didactice-universitare cât  și a celei de cercetare științifică. În formarea și pregătirea carierei mele,  ele totdeauna  au fost împreună, armonizate.

Mi-amintesc acum că titlul de doctor în filozofie, obținut în 1972,  l-am luat pe baza  unei teze de  epistemologie în științele sociale: sociologie și antropologie culturală. Susținerea doctoratului, l-am considerat atunci ca o prima mare realizare profesională și științifică în domeniul metodologiei și epistemologiei științelor sociale. Bucuria celor trei ani de cercetare pentru doctorat  a fost una pe măsură. Am fost trecută pe o nouă poziție în statul de funcții, de la simplu asistent la cea de asistent universitar cu drept de predare și apoi mai târziu, la lector. Până atunci am avut doar drept de seminarizare, iar eu îmi doream foarte mult să pot comunica direct cu studenții,  mai ales la cursul pregătit de mine. Munca la catedră, în special cea de predare a cursurilor, îți aduce cu fiecare întâlnire cu studenții, noi și mari satisfacții. Este extraordinar  când poți citi pe fețele lor acceptul și aprecierea. Evaluările  finale ale studenților erau pentru mine adevărați indicatori ai calității cursurilor mele și a modalității de comunicare a cunoștințelor.  Le-am privit de fiecare dată ca un feed-back necesar perfecționării.

Dacă aș mai adăuga ceva la satisfacțiile muncii mele profesional–științifice, aș menționa bucuria pe care am avut-o  în momentul  acordării multor distincții, medalii, titluri onorifice în semn de  recunoaștere a rezultatelor carierei mele în plan național și internațional.

Acum, aș aprecia că partea cea mai importantă și consistentă a contribuției mele profesional-științifice se leagă de  reconstrucția instituțională a profesiei de asistent social în România postdecembristă. Se știe că asistența socială a suferit în socialism, alături de sociologie, poate cel mai mult dintre disciplinele sociale, fiind în 1969 desfințată ca profesie, împreună cu întreaga reţea de servicii și forme calificate de suport social  din ţară.  Profesia de asistent social a fost scoasă din nomenclatorul de profesii și posturile de asistent social din sistemul public au fost eliminate. Asistenţii sociali au fost redistribuiţi pe alte funcţii. Golul ce a rămas  în  formarea specialiștilor, mai bine de 20 de ani, până în 1990,  a făcut ca profesia de asistent social în România să fie aproape ştearsă din conştiinţa colectivă. Readucerea  în conștiința colectivă,  chiar din 1990, a profesiei de asistent social  a avut o importanță  majoră pentru politicile sociale publice.

Aș semnala aici doar câteva contribuții mari ale ei: a ajutat la procesul social de reformă centrat pe persoane, grupuri, comunități cu risc crescut de marginalizare; a oferit societății românești un număr mare de specialiști practicieni;  le-a dat acestora un statut socio-profesional prestigios cu o largă vizibilitate socială; a stimulat dezvoltarea de servicii de asistență socială, atât în sistemul public, cât și în cel non-guvernamental. Desigur lista beneficiilor ei nu se oprește aici. Ca disciplină aplicativă, asistența socială și-a dezvoltat de la început un profil multidisciplinar propriu, implicând sociologia, psihologia socială, pedagogia, antropologia culturală, dreptul, medicina socială, economia, statistica socială etc. O particularitate distinctă a asistenței sociale în România a fost dată de caracterul său pronunțat sociologic, cu beneficii reciproce pentru cele două discipline sociale.”

 Prioritățile guvernelor, presiunea străzii, birocrație și lipsă de comunicare

“Am fost atrasă mereu, încă de la primele mele studii, cărți publicate în trecut, de rolul activ/transformator al cercetării din științele sociale și umane. Sociologia, asistența socială nu pot rămâne pasive vizavi de realitatea socială analizată/înregistrată. Ele nu se limitează doar la a identifica probleme sociale și a realiza o diagnoză a stării sociale la un moment dat. Științele sociale, prin cercetări proprii propun  soluții pragmatice pentru schimbări sociale. Sociologia, psiho-sociologia, asistența socială, pot deveni  instrumente active de schimbare și permanentă   reconstrucție  a individului, a societății, a comunității. Stiințele sociale se pot transforma în adevărate inginerii sociale și umane cu forță  nebănuită de schimbare și acțiune socială.  Un exemplu aici. Asistența socială și-a dezvoltat în timp o  cercetare proprie, bazată pe studii de caz dar și pe analize cantitative, de tip acțiune-schimbare (action research). De aceea, imediat după Revoluție, alături de colegii mei sociologi, psihologi, economiști, juriști, medici,  am considerat extrem de necesar  relansansarea profesiei de asistent social, pornind de la dificultățile sociale  majore ale tranziției. După modelul școlii sociologice de la București, D Gusti și H Sthal, și a unor țări occidentale cu tradiție în asistență, am reușit, nu însă fără piedici și bariere birocratice, să reintroducem în 1990, profesia  modernă de asistent social la nivel de colegiu (studii de trei ani) iar din 1992, ca specializare la nivel universitar (studii de 4 ani).

În fapt, profesia de asistent social recunoscută, acreditată şi reglementată la nivel mondial, reintrodusă şi în România, imediat după Revoluţie, printr-un efort al unei echipe universitare, multidisciplinare unde sociologii au avut un cuvânt greu de spus, a dobândit rapid recunoaşterea şi aprecierea comunităţii. Aceasta a câştigat într-un timp relativ scurt prestigiul academic în ansamblul profesiilor socio-umane. De asemenea, a crescut an de an, interesul şi motivaţia pentru profesie atât a tinerilor cât şi a celor care lucrau în sistemul de asistenţă socială  dar care nu aveau o calificare în domeniu. Am pregătit apoi și celelalte forme de pregătire de tip postuniversitar: master și doctorat.  Eram conștienti de faptul că asistența socială, prin însăși finalitatea funcțiilor sale,  are menirea de a susține acțiuni complexe de schimbare a celor în dificultate, cu impact pozitiv în refacerea capacităților, potențialului lor de integrare normală în comunitate.

Dacă după 1989, învățământul de formare a asistenților sociali s-a pliat rapid pe noile cerințe ale tranziției, nu același lucru s-a întâmplat și cu sistemul public de asistență socială. Acesta a demarat mai greu și a fost adesea blocat de o birocrație excesivă, nejustificată, de acțiuni de sprijin sporadice, incoerente desfășurate mai mult sub presiunea urgențelor și a mișcărilor de stradă. Din păcate, atât în sfera construcției instituționale, cât și a noului cadru legislativ al sistemului, a lipsit  o orientare clară a misiunii active a formelor de suport social, centrate pe refacerea capacităților de integrare și reintegrare a celor în dificultate.

În mod global, priorităţile guvernelor au fost plasate cu precădere în sfera securităţii sociale şi mai puţin în cea a unei asistenţe sociale active de prevenție și recuperare a persoanelor și grupurilor vulnerabile.

În primul rând, atenția a fost concentrată pe crearea noului sistem de suport pentru şomaj, a creşterii de salarii sub presiunea străzii pentru unele grupuri sociale dezavantajate şi,  în al doilea rând, pe o politică activă de ocupare și  încadrare a șomerilor pe piața muncii sau  pe încercarea de a menţine într-un echilibru cât de cât acceptabil sistemul de pensii, aflat într-o rapidă erodare. Studiile de specialitate, cărțile publicate, rapoartele sociale anuale ale  sociologilor semnalau, încă din 1992,  ca mare pericol în România, extinderea sărăciei atât ca amploare cât și ca segment de populație în creștere.

Multe din cercetările academice erau centrate pe evaluarea ineficienței formelor de suport propuse de politici sociale publice. În timp, o parte din datele și concluziile cercetărilor s‑au regăsit în strategii guvernamentale de reformă, prin măsuri active de intervenție și schimbare socială.

E drept că ele au fost preluate selectiv de decidenții politici, cu o forță mai mare sau mai mică de implementare, în funcție de ideologia programelor lor sociale și ale partidelor politice aflate la guvernare.  Aceste atenționări de început făcute cu mijloacele cercetării științifice au fost însă  prea puțin luate în seamă de decidenții politici.   Astfel,  potențialul mare al rezultatelor cercetărilor sociale în procesul de schimbare și reformă socială nu și-a găsit locul cuvenit  în politicile sociale publice. În România, vizibilitatea concluziilor și propunerilor de reformă rezultate din cercetări științifice prestigioase  nu au fost fructificate până la capăt în procesul de reformă.”

„În anii '90, la începutul Revoluției române, apelul public adresat sociologilor de a ajuta la limpezirea unei perioade confuze a tranziției a creat multe speranțe pentru cercetarea academică sociologică. Atunci, sociologii au crezut că analizele, cercetările și propunerile lor pentru politici sociale publice vor fi apreciate și luate în seamă de decidenții politici aflați la guvernare. Au sperat într-o colaborare normală cu actorii politici decidenți, cu beneficiu reciproc  pentru  comunitatea academică de cercetare și guvernanți.  Dar relația mediului  academic de cercetare din sfera științelor sociale și guvernanți  nu a fost  una neproblematică, bazată pe colaborare și parteneriat, așa cum s-a sperat în anii '90.”

„E drept, uneori, pe parcursul tranziției, la începutul oricărei guvernări,  s-au înregistrat și perioade de normalitate în derularea colaborării. Alteori, rezultatele cercetărilor românești au fost privite cu neîncredere de guvernanți. Au fost și momente chiar de întrerupere totală a comunicării decidenților cu cercetarea academică de la noi,  fie prin ignorarea soluțiilor reieșite din   concluziile cercetărilor  sau chiar prin  contestarea rezultatelor lor. În aceste situații, adesea s-a  apelat la ajutorul experților străini.”

Rămân științele sociale un instrument eficient de construcție, reconstrucție și perfecționare a realității sociale și umane?

„Răspunsul meu este afirmativ. Mă bazez nu numai pe optismul pe care mi l-am păstrat o viață întreagă și care a fost un motivator puternic pentru formarea mea constantă profesional-științifică, ajuntându-mă să depășesc dificultățile  în condiții dure de viață, dar și pe  încrederea că o masă critică a cercetătorilor competenți din domeniul social va reuși în viitor și în România să-i dea științei autonomia/independența proprie.

Astfel, funcțiile ei specifice de cunoaștere, cercetare și intervenție socială vor putea fi exercitate împreună. Interesant că  pentru învățământul superior de asistență socială din perioada interbelică rămâne de referință majoră legătura dintre teoria socială și latura aplicativă, subliniată în toate manualele vremii. Viziunea originală a Școlii de asistență socială românească, promovată în anii ‚30, datorată caracterului ei pronunțat sociologic, plasa România la vârful piramidei în ierarhia mondială a practicii în domeniu.”

 Politizarea învățământului – efecte dramatice asupra valorilor universitare

„E bine poate de reamintit acum că știința rămâne un domeniu al elitelor de cercetare și nu se supune nicicum regulilor unei democrații politice. Cercetările ei nu pot fi judecate  de oameni exteriori domeniului  de competență, nici măcar de cei din domenii apropiate. De aceea, poate e greu de crezut acum că, pentru mine, dezamăgirea cea mai mare din cariera mea universitară am avut-o în 2008 când a început pe nesimțite un proces de politizare a învățământului și cercetării cu efecte dramatice asupra valorilor universitare. 

Atunci am simțit, pentru o scurtă perioadă de timp,  după cum se prefigurau schimbările din educație și cercetare la noi, că îmi pierd încrederea în rolul și importanța valorilor universitare și de cercetare.  M-am gândit însă imediat la proiectul gustian ambițios de reformă socială. Sociologia națiunii, cum era etichetată de el, trebuia să răspundă la problemele sociale grave, la frământările societății și să propună oportunități și direcții clare de soluționare și dezvoltare. Prin tematica sa ancorată în realitate, sociologia era chemată nu numai să identifice problemele sociale grave dar să-și aducă  contribuția și  la schimbarea realității prin forme specifice de intervenție.

Sociologia apare nu numai ca expresie a unei conștiințe colective a societății, așa cum aceasta este la un moment dat,  dar și ca  răspuns la provocările sociale ale timpului. Speranța în puterea sociologiei de intervenție și schimbare socială  nu trebuie să dispară nicicând.

Într-o societate demoralizată, debusolată, fără repere și criterii valorice morale, speranța și optimismul ar putea fi introduse ca criterii de performanță socială și individuală.”

Alături de soțul ei, prof dr Cătălin Zamfir, fost decan al Facultății de Sociologie și Asistență Socială

 „Societatea românească prezentă apare ca o democrație fragilă, zgomotoasă, fără repere valorice și morale, fără un model civilizat în  dialogul și relațiile interpersonale din spațiul public.  Ea se apropie din multe puncte de vedere de imaginea  caricaturală a  României  de la începutul tranziției. Poate atunci exista, mai mult ca acum, speranța refacerii societății după un model așteptat.”

 România, la periferia Europei în sfera protecției, asistenței și justiției sociale

„Acum, o parte însemnată a speranței a dispărut, iar încrederea foarte scăzută a românilor  față de direcția spre care România se îndreaptă este de-a dreptul îngrijorătoare.  Programul tranziției a fost prost conceput, în grabă, fără o viziune strategică de dezvoltare pe lung termen,  fără fonduri suficiente pentru investiții și protecție socială.  De aceea,  România se plasează acum la periferia Europei în sfera protecției, asistenței și a justiției sociale. Un proiect nou pentru România viitoare necesită corecții serioase nu numai în sfera economică, dar mai ales în cea a politicilor publice de dezvoltare socială.”

„Un tânăr sociolog trebuie să înțeleagă și să folosească corect nu numai regulile cercetării sociale dar să urmărească și finalitatea socială practică  a concluziilor cercetării în dezvoltare.”

Știința oferă modele sigure de dezvoltare

Chiar și în acest context vitreg al realităților sociale românești, eu încă cred în forța științei de a oferi modele sigure de dezvoltare viitoare pentru prevenirea, diminuarea  unor riscuri moderne grave. În același timp, etica acțiunii sociale apare mai mult ca oricând, un imperativ major al creșterii calității vieții. Iar sociologia,  în ipostaza sa de sociologie militans poate și trebuie să fie prezentă ca o busolă, ca un reper sigur și constant în acțiunile viitoare de dezvoltare socială.” încheie prof dr Elena Zamfir pentru Q Magazine.