Să urâm cupiditatea demagogilor şi suficiența nulităților

Să ne amintim de moștenirea marelui poet

Cultură este acolo unde oamenii se raportează la ceea ce este – natură, fapte, acțiuni – din perspectiva posibilităților mai bune pentru viața lor.

Ea înseamnă să faci continuu loc adevărului în relația cu lumea, binelui în relația cu celălalt și frumosului în relația cu tine însuți – ca să amintesc doar valorile clasice.

Plecând de la ceea ce este, cultura presupune astfel necontenită căutare și creație în consecință.

Odată cu pandemia Covid-19, am intrat, ca umanitate,  într-o situație cvasitragică.

Societatea cea mai diferențiată și mai promițătoare din istorie a fost redusă brusc la acțiuni simple: spălatul pe mâini, purtarea de mască, distanțarea fizică, lockdown.

S-au prăbușit deocamdată cele mai multe activități care făceau diferența vieții umane și o diferențiau continuu.

Iar distrugerea este, orice credem, pe termen lung, încă greu de stabilit.

Nu doar pandemia este, însă, astăzi sursă de necazuri.

Societățile în care trăim adună din nou, de ani buni, probleme – dintre acelea care sfidează civilizația: sărăcie, nedreptăți, alienări, deturnări de instituții, erodarea statelor, expansiunea neînțelegerilor.

Astfel de probleme „provoacă”, în mod normal, cultura înțeleasă la propriu.

Din rațiuni profunde, Ziua Culturii Naționale este legată în România de Mihai Eminescu.

Astăzi, în ziua culturii din 2021, primele care îmi vin în minte, poate și în legătură cu urgențele vieții pe care o trăim, sunt câteva dintre reflecțiile sale.

„Ca să-ți dai seama de nivelul culturii generale a unei națiuni, trebuie să vezi ce idoli are”.

„Avem nevoie mai întâi de toate de a urâ neadevărul, ignoranța lustrită, cupiditatea demagogilor, suficiența nulităților”.

„Secretul vieții lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului”.

Să ne amintim din nou moștenirea marelui poet – poezia, proza, cugetările sale.

Azi mulți se desprind greu de neînțelegeri relația dintre ceea ce ține de viața unei națiuni și de deciziile ei și ceea ce este global.

S-a și ajuns să se creadă că globalizarea economiei și tehnologiei ar fi suficientă pentru a justifica o ideologie a globalismului, conform căreia ceea ce presupune viața unei națiuni s-ar decide mai bine deja într-un centru din lume.

Nu se înțelege că nici asistența socială, nici democrația, nici dezvoltarea nu sunt posibile fără acțiuni ale statului național respectiv, că totdeauna în istorie ceea ce este luat drept global este înrădăcinat în inițiativa unei națiuni sau alteia.

Câtă dezbatere, atâtea rezolvări

Ziua Culturii Naționale este ocazie de a reflecta responsabil la ceea ce este de făcut în propria cultură.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, cultural vorbind, ceea ce se trăiește acum este mai mult decât presant.

Cine ar putea tăgădui aceasta când se observă bine că, în locul adevărului, la noi decidenții caută justificări, fie și citind, ca la nimeni, statisticile pandemiei?

Ei spun că este bine, când epidemia în fapt deocamdată se extinde. Când nu se ia în seamă nici morala simplă!

De pildă, în catedrala Mântuirii Neamului, Papa a chemat gazdele la „frățietate” și la a nu lăsa ca „amăgirile puterii” să copleșească, dar a doua zi a început răfuiala de sus în jos.

Cultura este să te îngrijești de ceea ce trăiesc oamenii în prezent.

Nu poți avea a priori toate soluțiile la îndemână, dar poți ajunge la rezolvări prin dezbatere cu oamenii, cu fața la dificultățile vieții. În fond, câtă dezbatere, atâtea rezolvări!

Or, cum s-a văzut, fug de dezbatere și cei care ar trebui să fie primii.

Numai în România candidatul prezidențial a fugit de orice dezbatere în 2019! În 2020 s-au făcut alegeri parlamentare fără dezbatere. Acum se numesc tot felul de decidenți fără examinare în interes public. Or, unde nu-i dezbatere, nu are cum să fie cultură – cultură adusă la zi.

Știm prea bine că nu se poate vorbi de trecut fără a angaja afinități ale prezentului. Ar fi de dat aceeași importanță conversei: nu se poate lămuri prezentul fără a eludica și asuma trecutul. Cultura este legată organic de înțelegerea trecutului – o mare parte a ei se bazează de fapt pe memorie. 

Ori, ceea ce vedem în jur nu ține de aceasta.

S-a putut spune că Centenarul țării a fost de fapt strivit de preocupări mărunte ale unor decidenți, iar, mai nou, aniversarea revoluției din 1989 a fost privatizată ridicol.

În fond, câte ediții de scrieri complete din cultura proprie sunt publicate la această oră? Cum se stă cu monografierea concludentă de autori și opere? Cum se stă cu istoria când nici de Centenar nu s-a putut scrie istoria ultimului secol? Ce se poate spune când în ultimii ani este țara pe ultimul loc la lectură pe continent?

În orice manifestare a culturii este și o proiecție, fie și numai tacită, a viitorului.

Cultura se măsoară și în capacitatea de a proiecta propria viață – în fond viitorul.

Pentru aceasta, tot cultură trebuie – cultura care constă în a ști să cultivi idei diverse și îndrăznețe, inițiative și propuneri ale diferitelor minți – nu să impui cu forța seacă a unei birocrații nepricepute. Or, cum se vede, este mică capacitatea de a proiecta la decidenți – nici proiectele lansate cu pompă nu au trecut stadiul unor simple pastile de ținut de vorbă.

Nu de un singur proiect al cuiva este nevoie, ci de atâtea proiecte câte pot oamenii să dea. România nu se poate democratiza și dezvolta nici ea prin monopolul gândirii și al deciziei cuiva.

Un poet spunea că moartea este o floare ce izbucnește pentru fiecare o singură dată din misterele lumii – metaforă neobișnuit de puternică.

Putem spune, însă, înainte de aceasta, că viața oamenilor este o floare și că prin cultură o îngrijești și cultivi cu puterile minților și brațelor. Acesta este, oricât s-ar specula, sensul genuin al culturii, pe care avem a-l întreține.