Broken Euro Symbol Recession Graph Drawing
Revista

Şi, totuși, dacă Uniunea Europeană va eşua?

Începând cu 1 ianuarie 2007 (dată oficială a aderării României la Uniunea Europeană), am crezut cu toţii că asistăm la „sfârşitul istoriei” pentru ţară noastră

Atinsesem toate obiectivele fixate, ţara fusese integrată în sistemul euro-atlantic de securitate şi economia se integra treptat în ceea ce atunci se anunţa a fi „cea mai mare economie a lumii”. Lumea părea mai sigură şi parcursul României urma să fie unul liniar, prin care să atingem obiectivele de „convergenţă”, adică să reducem treptat diferenţele istorice de dezvoltare dintre noi şi lumea vestică.

Pentru înţelegerea facilă a situaţiei, trebuie să spunem că media Uniunii Europene pe indicatorii sintetici macroeconomici este Italia, inclusiv la PIB/capita în metodologie PPP. Cu alte cuvinte, dacă vom atinge nivelul Italiei (ţară unde se află cei mai mulţi români plecaţi de acasă pentru un loc de muncă, a patra cea mai mare economie din UE) vom atinge nivelul mediu al UE şi vom asista la cel de-al doilea „sfârşit al istoriei”.

Ne-am suflecat mânecile şi am început să meșterim la reducerea decalajelor, prin asimilarea cuminte a tuturor directivelor, deciziilor şi recomandărilor UE cu un euro-entuziasm aproape de fanatism.

În 2007, Italia avea un PIB/capita (PPP) de 36000 USD, iar România unul de 15400 USD. În 2015, Italia afişează un PIB/capita (PPP) de 35800 USD, iar România a atins nivelul de 20800 USD. În 2019, conform predicţiilor FMI, Italia va fi la nivelul de 39500 USD, iar noi la 26500 USD. Cu alte cuvinte, la aderare eram la 43% din media UE, iar după 12 ani de UE vom fi la 67% (două treimi) din aceeaşi medie. S-ar zice că suntem în grafic, nu?

Nu mai vorbim de aspectele politice, unde România este, fără îndoială, singura ţară din estul Uniunii unde nu se manifestă tendinţe contrare ortodoxiei Bruxelles-ului! Nu mai vorbim de aspectele culturale, unde am îmbrăţişat fără remuşcări orice „recomandare” venită de la prea-puternicii filozofi ai multiculturalismului!

Diversitatea etnică, comparabilă cu cea din Imperiul roman

Cu toate acestea, un mic nor ne umbreşte parcursul de elev premiant al ultimilor ani: slăbiciunea genetică, accentuată la maturitate, care se pare că fragilizează excesiv Uniunea, a cărei părticică suntem.

Uniunea Europeană a fost un model de integrare economică care s-a extins în zona politică, culturală, identitară şi chiar filozofică.

map

Uniunea are 28 de state, dar în curând va rămâne doar cu 27, după plecarea Marii Britanii. UE va rămâne cu o suprafaţă de aproximativ 4 milioane de km2 şi cu o populaţie de 445 milioane de locuitori. Dintre aceştia, cam 100 de milioane sunt germani (adică 22%, cel mai mare procentaj); urmează cei 66 milioane de francezi (15% din total), apoi italienii, cu 60 milioane (13,5%). 6% dintre cetăţenii UE sunt născuţi într-un stat din afara Uniunii. Diversitatea etnică este foarte mare, cea mai mare cunoscută în istorie, comparabilă cu cea din Imperiul roman.

Din punct de vedere al economiei, UE-27 este a treia „putere” a lumii, după SUA şi China cu aproape 17 miliarde USD PIB în metodologie PPP. Un sfert din această mărime economică (cam 4500 miliarde USD) se regăseşte în lumea germană (Germania + Austria). Urmează Franţa cu 2700 miliarde USD (16%) şi Italia cu 2200 miliarde USD (13%). România, cu un PIB-PPP de 435 miliarde USD, reprezintă aproximativ 2,6% din economia UE, fiind a noua cea mai mare economie din UE. Din acest punct de vedere se observă o dispersie la fel de mare precum cea privind naţionalităţile componente.

Nord vs. Sud

Marea problemă a Uniunii este însă aceea că a fost (re)gândită în ultimele decenii ca fiind compusă din regiuni/provincii, nu din state naţionale şi astfel s-au creat diferenţe uriaşe de dezvoltare; de fapt s-au accentuat tendinţe de polarizare extremă.

Astfel, dacă am privi harta regiunilor componente colorate pe criteriul GDP/capita (PPP) am observa următoarele: o axă a „prosperităţii” Nord-Sud, care pleacă din ţările scandinave, se întinde peste Germania, Austria, Luxemburg, Belgia, Olanda, nordul Italiei şi se termină la Roma. În jurul acestei axe se află, în Vestul său, zone de prosperitate medie, iar în Est numai zone lipsite de prosperitate, cu mici insuliţe de prosperitate medie care sunt marile oraşe/capitalele.

În tot estul Europei singurele trei insuliţe ale prosperităţii sunt regiunea Bucureşti-Ilfov (130% faţă de media europeană), Bratislava (186% faţă de media europeană) şi Praga (173% faţă de media europeană). În estul UE se află şi cele mai sărace zece regiuni (cinci din Bulgaria, patru din România şi una din Ungaria).

Practic, bomba care ticăie sub fundaţia Uniunii este discrepanţa crescândă dintre regiunile aceluiaşi stat naţional. De exemplu, dacă Bucureştiul are un GDP/capita (PPP) mai mare decât în Madrid sau Berlin, regiunea de Nord-Est a României este a treia cea mai săracă din Uniune.

Suprimarea identităţii naţionale

Cea mai mare greşeală (de proporţii catastrofice) din punct de vedere politic a fost decizia de a finanţa regiunile UE şi nu statele naţionale, ceea ce a ridicat graniţe acolo unde nu erau sau le-a consolidat acolo unde erau. Naţiunile nu au mai putut să facă planuri şi proiecte naţionale, totul s-a sfărâmat până la nivel provincial, crescând (şi nu reducând!) diferenţele de dezvoltare.

Harta prosperităţii UE a redesenat harta conducerii politice: Germania (lumea germană, în extenso) a căpătat preeminenţă în Uniune, de facto; axul bogăţiei Nord-Sud s-a transformat în axul motor care conduce politic Uniunea. Periferia economică devine şi periferie politică (vezi cazul Greciei, al Portugaliei, al Bulgariei) şi singura direcţie politică salvatoare văzută de la Bucureşti este conectarea (dintr-o poziţie secundară, tăcută şi conformistă) la axul german numit eufemistic „nucleul dur” (care ar conţine chipurile şi Franţa).

Uniunea Europeană este, aşadar, o construcţie cu multe naţionalităţi, cu o economie brutal de inegal dezvoltată şi cu o prosperitate polarizată spre axul central. Uniunea Europeană nu are o naţiune majoritară (germanii sunt abia peste 20%) şi nici măcar o economie dominantă (cea germană abia este un sfert din total).

Mai mult, Uniunea Europeană nu are o politică externă comună (ba chiar viziunile sunt foarte diferite, de la pro-rusismul zgomotos al ungurilor la pro-americanismul la fel de manifest al polonezilor) şi nici măcar o armată comună.

O nouă Iugoslavie?

Uniunea Europeană a încercat să creeze o „naţiune civică europeană” (comprimând naţionalitatea) şi a rezultat o lume din ce în ce mai naţionalistă; a încercat să ducă proiectarea economică de la nivelul statelor la nivelul provinciilor şi a rupt coeziunea naţională, a rupt statele în bucăţele mici şi foarte diferite, crescând gradul de dispersie.

3_ yugoslavia_map_1991_sml_en

Uniunea Europeană a încercat să crească (înghiţind statele din Sud şi Est), dar a pierdut (în Vest) a şasea parte din economie şi 12% din populaţie (Marea Britanie); a doua putere politică din Uniune (Franţa) este pe punctul de „a alege libertatea”, mulţi dintre cetăţenii săi simţindu-se la fel de frustraţi ca în timpul regimului de la Vichy.

Şi atunci de ce să nu credem că există şanse de eşec al proiectului Uniunii Europene? Mai mult, ar trebui să ne amintim de exemplul trist al măririi şi decăderii unei construcţii similare, mai mică şi mai veche, fosta Iugoslavie. Iugoslavia a fost o federaţie de şase state (unul dintre acestea, Serbia, fiind ulterior împărţit în trei provincii: Voivodina, Kosova şi Serbia propriu-zisă). Naţiunea iugoslavă era una „civică”, fără naţionalităţi propriu-zis dominante (sârbii erau cam 37%, croaţii în jur de 20%, musulmanii bosniaci 9%, slovenii şi albanezii câte 8%, bulgarii 6%, muntenegrenii 3% etc.); economia era cumplit de inegal dezvoltată cu un vârf în Slovenia (peste 200% din media Federaţiei) şi cu niveluri extrem de joase în Kosovo, Skopje, Titograd sau Banja-Luka (70% din medie); conducerea politică era asigurată de preşedinţia colectivă, nivelul de decizie şi de proiectare strategică era cel provincial/regional.

Federaţia iugoslavă a cunoscut un mare succes: politic era curtată şi de Occident, şi de blocul socialist, fiind liderul programatic al Mişcării Statelor Nealiniate, economic a atins o culme în anii 1980, ajungând a 24-a economie a lumii, avea un PIB/capita comparabil cu al Cehoslovaciei, era referinţă lumii sudice şi estice pentru prosperitate şi calitatea vieţii.

Iugoslavia avea, practic, toate ingredientele pe care astăzi strategii UE le consideră ca fiind ingredientele succesului: suprimarea naţionalităţii, coeziune civică a societăţii, puterea politică difuzată către prea mulţi, regionalizare. Şi, cu toate acestea, frumoasa şi utopica construcţie iugoslavă a făcut „poc” şi nu din cauza unor conspiraţii externe (cum greşit cred încă unii), ci din cauze interne, din lipsa de coeziune internă, din lipsa de responsabilitate politică clar asumată (avea în 1987 o datorie externă de 22 miliarde USD, dublu faţă de România, o inflaţie de 170% şi un şomaj de peste 16%!).

O lume fără Uniune

Situaţia spre care se îndreaptă astăzi Uniunea Europeană seamănă oarecum cu situaţia fostei Iugoslavii din anii '80: naţionalitatea se diminuează în favoarea unei identităţi civice, regionalizarea duce la scăderea coeziunii, frustrările datorate inegalităţilor conduc la spargerea monopolului politic al mult-lăudatului centru politic în multe regiuni/provincii/state, responsabilitatea politică este mult prea difuză, lăsând spaţiu de manevră unor figuri prea şterse (Donald Tusk) sau prea exotice (Jean Claude Juncker), economia stagnează mărindu-se distanţa faţă de zonele lumii care se dezvoltă puternic (SUA, China).

Singurul element posibil de coeziune al Uniunii (creştinismul) a fost dat de-o parte de religia laicităţii şi civismului; societatea europeană nu este nici măcar animată de dezbaterile aferente „războiului cultural” din America: totul pare condamnat să aparţină unui fetişizat centru politic şi mult-invocatei corectitudini politice.

Moneda unică, simbolul primordial al spaţiului economic comun, responsabilă de creşterea inegalităţilor dintre regiuni, este şi constituentul cel mai riscant al Uniunii, fiind posibil să declanşeze o permanentizare a stagnării ca urmare a încercărilor gauche-iste de a îmblânzi „pieţele” şi de a salva bănci deja aflate în stadiul terminal.

Cu un astfel de context, merită să luăm în calcul şi posibilitatea unui eşec al proiectului politic al Uniunii Europene şi să ne imaginăm lumea cu o Uniune mult relaxată spre funcţiunile iniţiale sau cu mai multe Uniuni cu viteze economice şi/sau de integrare diferite sau chiar fără niciun fel de Uniune.

Prăbuşirea fostei Iugoslavii sau a fostei Uniuni Sovietice sunt lecţii ale istoriei care nu trebuie minimalizate sau greşit interpretate. Ideea că noi suntem altfel, că nouă nu ni se poate întâmpla ceea ce s-a întâmplat vecinilor sau înaintaşilor sunt idei păguboase, care nu ne protejează de mersul istoriei, ci ne vulnerabilizează şi mai mult.

Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top