Terorismul european: de la Brigăzile Roşii la Premiul Nobel

  Şocul produs de faptele lui Breivik a scuturat definitiv percepţia unei Europe idealiste, casă comună a tuturor orientărilor politice şi gazdă a multiculturalismului şi polietnismului.

Doar două decenii a durat pacea internă a Europei. Doar până când problemele ascunse ale integrării s-au dovedit a fi adevărate focoase care au declanşat izbucnirea inumană din Norvegia. Terorismul european nu mai are legătură cu cel religios sau identitar specific Orientului Mijlociu, ci cu egoismul societăţilor seculare plictisite de bunăstare. Am idealizat civilizaţia occidentală uitând că şi ea are propriile tare, propriile ei angoase şi propriile ei frustrări. Cetăţeanul european, departe de a fi un „automat” reglat strict de normele ciudate ale Uniunii Europene, trăieşte şi urăşte la fel ca şi un mujahedin.

Andrei Pleşu spune că ce s-a întâmplat în Norvegia nu este altceva decât o pornire bolnavă a unui dement. Se poate şi asta. Dar gestul lui Breivik, dincolo de toate interpretările sale, a ridicat un văl de pe adevăratele curente de opinii care există în Europa, de pe angoasele şi temerile cetăţenilor europeni de rând.

Şi totuşi terorismul european există, chiar dacă până acum a „supravieţuit” într-o formă latentă. De exemplu, deşi aparent departe de inima administrativă a Europei, Rusia se confruntă cu acest fenomen destul de des, iar terorismul caucazian face ravagii an de an la Moscova. Dar, chiar dacă principala cauză a terorismului cecen este comportamentul colonial al Kremlinului şi politica intransigentă promovată de Vladimir Putin care au dus la exacerbarea sentimentelor anti-ruseşti în Caucaz, nu înseamnă că asemenea porniri criminale nu pot fi găsite sau transferate şi în partea vestică a Europei. Poate că datorate altor motive, pretexte sau angoase, dar finalmente tot despre europeni este vorba.

Chiar şi aşa, terorismul nu este un fenomen nou în Europa. Deşi trecute sub tăcere, mii de vieţi s-au pierdut în faţa terorismului în Marea Britanie, Irlanda şi Spania. Dacă ar fi să adunăm şi evenimentele periodice din Turcia, atunci scala reală a terorismului european este mult mai mare decât ar vrea serviciile de securitate europene să recunoască.

Angoasele Europei

Atâta timp cât cantitatea de bunăstare a fost suficientă pentru toţi cetăţenii, factorul migraţionist nu a fost o problemă reală pentru Europa. Când spunem Europa, trebuie să facem o distincţie netă între instituţiile oficiale ale statelor europene şi cetăţenii obişnuiţi ai Europei.

Fenomenul extremismului militant european pe care-l aminteşte într-un mod incoerent şi norvegianul Breivik nu este unul nou. La începutul deceniului opt al secolului trecut, o organizație teroristă făcea ravagii în Italia: Brigăzile Roşii.

Şi, ca şi Brigăzile Roşii de acum 30 de ani, Breivik a ales să-şi forţeze consângenii să se izoleze de Europa: pseudo-comuniştii terorişti din Italia îşi doreau ruperea legăturilor Peninsulei cu NATO  şi civilizaţia euro-atlantică, iar Breivik şi-a  dorit izolarea propriei ţări în faţa  afluxului de cetăţeni liberi ai altor state, pe  care el, nebunul blond, le vedea ca fiind inferioare. Astfel,  Breivik inaugurează un nou tip de terorism: terorismul egoiştilor!

Până acum, Europa a uitat de propriile ei pericole, de propriile ei manifestări teroriste, iar democraţiile europene şi serviciile de securitate s-au concentrat aproape exclusiv asupra terorismului de tip arab (Al Qaeda) manifestând o relaxare aproape iresponsabilă în ceea ce priveşte terorismul domestic. „Grupurile extremiste şi elementele violente afiliate lor au fost neglijate şi presupuse a fi dezorganizate, fragmentate şi irelevante” (The Guardian, 23 iulie).

Atentatul din Norvegia va schimba paradigma securităţii interne a Europei, dar va da şi un impuls unei mai mari aplecări a decidenţilor asupra celor trei mari angoase a cetăţenilor Europei. Cetăţenii Europei încep să perceapă propria lor civilizaţie ca fiind sub ameninţare: fie  din partea unor forţe externe cum ar fi Al Qaeda, fie din partea organizaţiilor supranaţionale cum ar fi Uniunea Europeană (care nu face nimic pentru a elimina suspiciunile de monopolizare a vieţii politice şi economice  în statele membre) dar  şi din partea imigranţilor (fie ei legali sau ilegali) ori a creşterii explozive a populaţiilor musulmane.

Către un nou val de terorism?

Tradiţional, văzută ca una dintre cele mai pacifiste ţări europene (deşi participă în cadrul NATO la diverse operaţiuni externe), Norvegia era considerată ţara premiului Nobel. Paradoxal, dar premiul Nobel a parcurs, odată cu atentatele lui Breivik, un ciclu complet al violenţei: instituit şi decernat cu sprijinul imensei averi făcute din fabricarea de dinamită  de către Alfred Nobel, premiul a ajuns să fie lovit tocmai la el acasă, cu aceeaşi  substanţă explozivă.

Pericolul cel mai mare vine nu neapărat din partea unor alte elemente violente care s-ar putea simţi încurajate de alte acţiuni similare celei  lui Breivik, deoarece în mod cert serviciile de securitate europene  (care s-au întâlnit deja la Bruxelles pe 25 iulie) îşi vor revedea planurile de acţiune. Pericolul vine din partea percepţiei publice a pierderii acelei toleranţe şi culturii incluzive specifice Europei. Premierul britanic David Cameron îi declara unui oficial american, în aprilie 2009: „fostul guvern laburist a lăsat în ţară o mulţime  de  nebuni  şi nu s-a trezit suficient de devreme pentru a contracara pericolul pus de extremiştii musulmani” (sursa – Wikileaks).

Europa este, în acest moment, în faţa provocării de a găsi acele căi şi mijloace pentru a rezolva aceste probleme deloc uşoare. Este evident că, dacă va exista, următorul val de extremism nu va veni pe continent din surse externe, ci tocmai din sursele interne ale unor cetăţeni nemulțumiți de modul în care Europa îşi gestionează treburile. Cultura violenţei generată de intoleranţa faţă de populaţiile diferite, faţă de fenomenul imigraţiei împreună cu catalizatorul care se numeşte „criza economică” pot genera  un val de simpatie pentru grupările  extremiste.

Dar nu în ultimul rând, Europa ar trebui să renunţe la acea mentalitate a autosuficienţei, a superiorităţii şi să recunoască faptul că terorismul nu este „specific doar musulmanilor”.  IRA, Organizaţia 17 noiembrie (Grecia), Rotte Arme Fraktion (Germania), ETA (Spania şi Franţa) sau Brigăzile Roşii (Italia) au avut împreună mult mai multe victime pe teritoriul european decât ar vrea acum să recunoască europenii.