„Zeul” muzeelor de la Oxford, alături de „muritorii” înjurați de Liiceanu

Cercetători, profesori, artiști din Norvegia și România au pus bazele unui proiect editorial unic dedicat artei politice la aproape 50 de ani de la apariția situaționismului. Volumul Art as Force. Situationism and Popular Art se va lansa în această toamnă, fiind o realizare importantă pentru Univeristatea din București.

Oana Camelia Șerban, îi răspunde lui Gabriel Liiceanu

• Cât ne uniformizează consumul și cât ne desparte, ca indivizi care licităm pentru libertatea, dragostea și fericirea noastră?

• Care sunt obiceiurile capitaliste ale „consumului de artă” sau „ale consumului de cultură”?

• Cum mai poate arta să producă idealuri subversive, reacționare, care să inspire discursul public asupra criticii societății de consum?

• Există un destin al artei politice de stânga și cum s-a configurat el diferit în Europa de Nord spre deosebire de Europa statelor postcomuniste?

Sunt întrebări la care o serie de  profesori, cercetători și artiști au ales să răspundă în volumul editat de Knut Ove Arntzen, profesor de estetică și studii teatrale în cadrul Universității din Bergen, Karoline Skuseth, curator și regizor la BIT Teatergarasjen, Bergen și Oana Camelia Șerban, asistent universitar, Doctor în cadrul Facultății de Filosofie a Universității din București.

Observăm încă prejudecăți ale universitarilor noștri față de liberalizarea și profesionalizarea pieței revistelor academice care au născut atâtea controverse în evaluarea performanțelor din cercetare.

Volumul ne poate ajuta să înțelegem reflexele europene culturale diferite ale nordicilor și celor din est despre potențialul educațional al artei politice.

Citește AICI: Oana Șerban: Domnule Liiceanu, sunteți autor de eseuri fără operă filosofică!

O idee periculoasă, dar o realitate cotidiană

Unul dintre autorii volumului, asistentul universitar Oana Camelia Șerban, Doctor în Filosofie, a relatat pentru Q Magazine ce reprezintă de fapt apariția Art as Force. Situationism and Popular Art.

„Societatea spectacolului, a lui Guy Debord, care a impus una dintre cele mai puternice direcții ale situaționismului, este societatea aparențelor generate de un aparat de producție simbolică: statul. Capitalismul consolidează supraproducția și consumul de mărfuri în jurul cărora rescrie modelul asociațiilor umane, al oricărei comunități cu pretenții civice și politice. Statul este asociatul fidel al capitalismului: aceasta este lecția fundamentală a situaționismului.

Supunerea cetățenilor implică, de facto, obediența consumatorilor. E o idee periculoasă. Dar e o realitate cotidiană.

Societatea spectacolului este societatea spectaculoasă a piețelor, industriilor, hypermarketurilor care devin catedralele civilizației noastre, din care oamenii contemplă pasiv o lume dincolo de intervenția lor, după cum explică și profesorul Boltt în studiul său.

Proba de foc este aceea de a găsi posibilitățile prin care cultura se poate realiza solid și autonom, dincolo de reducerea ei la un instrument de propagandă și de promovarea artei ca formă de estetizare a piețelor de consum.

Situaționismul a furnizat o soluție: aceea de a folosi forțele creativității umane direct în mediul social, acolo unde arta ajunge la mase ca energie eliberatoare, ca formă de conștiință, ca sursă a oricărei schimbări pe care imaginația o îngăduie și realitatea o așteaptă.

Marii revoluționari și directori de conștiință ai Franței postbelice sunt artiștii și umaniștii, cei care au preluat străzile Parisului și zidurile Sorbonei prin artă ca sursă a reformei sociale” a explicat pentru Q Magazine Oana Șerban.

În România există o piață de idei

Editura Universității din București va lansa în curând al treilea număr al Revistei Internaționale de Estetică și Filosofia Culturii (IJAPHC – International Journal of Aesthetics and Philosophy of Culture) despre rolul artei situaționiste ca forță a construcției proiectului societății moderne.

Sunt peste cincizeci de ani de la apariția orientării situaționiste și de la efectele ei asupra destinului de stânga al Europei postbelice, ca revoluție culturală inspirată de Dada și Suprarealism.

Odată cu Situaționismul apare o nouă interpretare a capitalismului, ce impune o expansiune materială a relațiilor dintre obiecte și, implicit, o nouă expresie individuală a consumatorului, ca amator de spectacole.

Viața cotidiană e ca o serie de „situații” concrete ale consumului terapeutic de obiecte și produse culturale prin care fericirea pare mai accesibilă și tot mai asociată ideii de bunăstare. Poate că civilizația spectatorului cinematografului 4D nu ar fi fost posibilă înaintea situaționismului.

Distribuția numelor din acest volum este exemplară. Articolele și studiile sunt semnate de specialiști în domeniile esteticii și artei politice, culturilor și mentalităților europene: David Elliott, fost director al Muzeului de Artă Modernă din Oxford și al Muzeului de Artă Modernă din Stockholm, prim director al Mori Art Museum din Tokyo și în prezent director adjunct al Redtory Museum of Contemporary Art (RMCA), din Guangzhou, China; Mikkel Bolt, specialist în istoria artei și profesor de estetică politică la Universitatea din Copenhaga; Andre Eiermann, profesor la Universitatea Agder și specialist în studii culturale; Arnd Wesseman, editor al revistei Tanz din Berlin, dar și artiști precum Worm Winther și Lisa L.C. Lie.

Îmi doresc ca nimeni să nu mai spună că editurile universităților românești publică „intern” și hiperspecializat, câtă vreme cercetătorii și profesorii nu le propun membrilor comunității academice europene proiecte editoriale viabile, sustenabile; nu îi invită să publice „la ei acasă” – Oana Camelia Şerban

„Profesorul Knut Ove Arntzen este cel care a crezut de la bun început în revista IJAPHC și alături de care am construit număr de număr, încercând acum o specializare a publicației noastre. În acest volum semnează artiști și teoreticieni, deopotrivă. E bucuria mea că am putut să îi aduc la Universitatea din București, să publice în paginile revistelor noastre, seduși de ce înseamnă ideea acestui proiect și de armonia stilurilor și gândirii autorilor, nu de socotelile scientometrice ale raportărilor încropite pe genunchi și ale volumelor care se scriu pentru că trebuie”, a accentuat asistentul universitar.

Oana Şerban speră că în cel mult un an îi va putea aduce pe aceşti profesori, specialiști, să le vorbească studenților, în cadrul unei conferințe internaționale.

„Dacă fiecare cercetător sau profesor s-ar îngriji în egală măsură să publice la marile edituri din străinătate și să invite numele cu autoritate în domeniile lor de expertiză să publice în volumele editurilor universităților românești, atunci nu am mai resimți radical ruptura dintre occident și noi, la care contribuim ignorant și arivist”, este mesajul Oanei Şerban.

Aceasta ne reamintește că și în România există o piață de idei. Ne-am obișnuit să facem export de resurse umane și import de practici, fără vreo bază solidă, prin mimetism. Nu ajungem nicăieri în felul acesta.

„Numele sonore ale lumii universitare de astăzi nu mai publică pentru ranking-uri, pentru puncte la dosar și pentru socoteli scientometrice prin care devenim mici dosare de existență profesională uniformizate după grile universale. Publică pentru că au încredere într-un proiect dezinteresat, al cunoașterii de dragul cunoașterii. Sunt multe reviste bune indexate. Sunt și mai multe reviste bune care nu sunt indexate. Un board impresionant și un peer-review sever, serios, pot duce reputația unei reviste la un nivel de credibilitate și de autoritate mai mare decât orice bază de date exclusivistă și costisitoare. Asta ne dorim să facem în timp și cu revista noastră”, a mai spus Oana Şerban.