75 de ani de la impardonabil

Când marele adevăr al istoriei e inuman, tot ce îţi doreşti e să trăieşti într-o minciună.

Umanitatea a dezamăgit

Îţi doreşti ca istoria să facă din memoria celor suferinzi anticorpi, aşa încât, niciodată, tot ce a fost mai barbar şi mai abject în ea să nu se repete.

Giosué, micuţul din La vita e bella, strigă, în finalul filmului: „Deci e adevărat!” Minciuna era adevărată.

Costumele, foametea, suferinţa, iluzia libertăţii. Ele fac parte din regia jocului nemţesc, iar Auschwitz e locul în care poţi câştiga un mare tanc blindat, dacă respecţi trei reguli simple: să stai ascuns cât mai bine, să mănânci cât mai puţin şi să nu plângi niciodată.

Marea eliberare, pentru care astăzi comemorăm 75 de ani, e dovada că tata nu a minţit: jocul se încheie. Benigni face un film de Oscar pe o idee cutremurătoare: a fost cu putinţă, din dragoste şi grijă, să trăieşti Auschwitzul fără să ştii. Doar aşa îi poţi face faţă. Doar aşa îl poţi învinge.

Însă realitatea e alta. De fapt, tata a minţit pentru că umanitatea a dezamăgit şi istoria e adevărată: marele Leviathan a fost acum 75 de ani, marea luptă a războiului omului împotriva omului a avut casele ei, numite lagăre de concentrare; a avut călăii şi victimele ei, care au împărţit umanitatea în pur şi impur; a avut religia ei, numită ideologie.

Am recitit astăzi un text pe care l-am scris în urmă cu câțiva ani, plecând de la întrebarea lui Adorno, „Cum mai e cu putință să trăiești după Auschwitz?”E cu neputință a trăi la fel.

Începusem atunci să traduc unele dintre cele mai importante texte filosofice cu privire la istoria Auschwitzului și a Holocaustului. Lucram la un volum şi ţin minte că dezbaterile cele mai aprinse din jurul lui erau legate de un fapt polemic: dacă declaraţi volumul acesta manual, atunci acceptaţi că Holocaustul sau Auschwitzul sunt discipline. Or sunt încă „negaționiști”.

Am tradus veri la rând texte încă nepublicate și după fiecare pagină parcursă încrederea în oameni devenea mai vulnerabilă.

După ce citești mărturiile din trenurile morții, după ce cântărești ce cuvinte sunt mai nimerite pentru a da nuanța ororii și a sfârșitului de lume, pentru a scoate din memoria năpăstuiților mirosurile din trenurile morții, cu griul furnalelor dincolo de care se mistuie, la grămadă, oameni nevinovați, ți se pare că orice durere și pierdere pe lumea asta sunt răsfățurile unui suflet imatur.

Cu fiecare pagină, lumea înceta să mai fie ca înainte. Ca să te ocupi de așa un domeniu, trebuie să ai o putere sufletească. Să nu te pierzi cu firea și să accepți că așa ceva a fost posibil, deși pare ireal. Ireal tocmai pentru că e prea inuman. 

Cine trebuie să ierte pentru atunci?

Astăzi, la 75 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz, ar trebui mai mult ca niciodată să reluăm întrebările care ne scot umanitatea din încremenire: „Cine trebuie să ierte pentru moartea victimelor de atunci?” (Jankélévitch), „Care sunt diferențele între culpa morală,  cea metafizică, cea juridică și politică pe care actorii umanității o poartă cu privire la apariția lagărelor morții?” (Jaspers), „Care sunt riscurile în a crede că atunci când toți sunt de vină,  nimeni nu ajunge să plătească?” și „Cum se face că gândirea poate fi, uneori, cel mai mare rău al umanității care îmbrățișează ideologia ca a treia lume?” (Arendt).

Sunt mulți care au încercat să scape. Benjamin e, poate, unul dintre destinele cele mai tragice ale amăgirii în fața posibilității de a rămâne viu. Christian Delacampagne povestește în volumul său, Istoria filosofiei în secolului XX, mai cu seamă în capitolul „A gândi fenomenul Auschwitz”, despre zilele în care Benjamin părăsește Germania, pentru New York, însă în timpul traversării pe mare a frontierei spaniole, în Catalonia, este arestat, permițându-i-se să petreacă noaptea de 26 septembrie în camera unui hotel unde decide să se sinucidă, administrându-și în excces comprimate cu morfină, știind că a doua zi va fi dus spre un lagăr de concentrare francez.

Moartea lui o tulbură pe Arendt, care a avut șansa de a scăpa, punându-și viața în slujba celei mai dezamăgitoare radiografii a umanității: analiza banalității răului și a originilor totalitarismului. Tot ea e cea care nu îi va ierta lui Heidegger faptul că nu și-a retractat discursului de la investirea ca rector, în care legătura cu programul „educațional” al partidului părea mai mult decât un partizanat formal.

În anul 1933, Heidegger primește titlul de rector al Universității din Freiburg și devine membru al Partidului Național-Socialist, imediat după aceea, o mișcare pe care Delacampagne nu o socotește drept o greșeală de tinerețe.

Rămâne membru până în 1945. Complicitatea pronaziștilor, colegi de breaslă, îi determină accederea într-o asemenea funcție, alături de sprijinul necesar, tehnicile de supraveghere și de controlare a mediului civil începând, în manipulările hitleriste, tocmai cu sferele academice.

Așadar, Heidegger, un pion bine plasat, obedient și conștient de interesele unanime antrenate în numirea rolului său, permite în cadrul mandatului de rector aplicarea legii privind eliminarea automată a profesorilor cunoscuți ca nearieni, la câteva zile de la investirea sa, și anume la 10 mai 1933, partidul declanșând acțiunea de ardere a tuturor cărților evreiești și marxiste. După ce, la 20 mai 1933, Heidegger îi transmite o telegrama lui Hitler prin care solicită alinierea Asociației universităților germane la regimul politic actual, în mod alert, direct și implicat, la 27 mai, în timpul ceremoniei de investitură, va rosti un discurs de susținere și explicare a programului de nazificare a Universității din Frieburg: „nu se poate spune mare lucru în privința substanței teoretice, mai degrabă însemnată, a acestui text agresiv, intitulat pompos Autoafirmarea universității germane și în care am căuta zadarnic cea mai modestă urmă de independență intelectuală. De altfel, din 1945 până la moartea sa, autorul va împiedica cu prudență retipărirea acestuia, încât discursul nu va mai apărea în Franța și nici în Germania decât în 1982.” (Delacampgne 1998, 140).

De ce am amintit toate aceste lucruri?  Pentru a nu uita că istoria se compune din oameni care s-au ridicat împotriva oamenilor, din intelectuali care și-au compromis gândirea autentică stând de partea celor inautentici, din politruci și falși dizidenți care vorbesc despre tenebrele totalitarismului când n-au trăit nici măcar o zi ca victime, ca ființe de sacrificiu, ca marginali, izgoniți sau neîndreptățiți. Tocmai pentru că violența are „dialectica” ei, a vorbi în continuare despre ceea ce ne-a arătat mai inumani în istoria noastră umană este ceea ce ne ține departe de coșmarul revenirii Auschwitzului în alte forme. Mai perverse, mai ticăloase, mai subtile, dar tot atât de ucigătoare.

Sunt 75 de ani de la impardonabil. 75 de ani de când nevenindu-ne a crede, nici cu ochii minții, nici cu cei ai sufletului, strigăm, ca Giosué, „Deci e adevărat!”