Turul Franţei: sânge, glorie şi lacrimi

Chiar şi aşa, legendara cursă merge mai departe, graţie melanjului de adrenalină, imprevizibil, şi „evadărilor” ce îţi taie răsuflarea.

Dacă pozele următoare v-au dat fiori pe şira spinării, fiţi pe pace. Drama este la ea acasă în Turul Franţei. De fapt, drama a fost cea care a dat naştere Turului Franţei. Cea mai prestigioasă competiţie de ciclism din lume are o istorie seculară, ale cărei origini trebuie căutate la începutul anilor 1900, în disputa dintre două ziare de sport din Hexagon, Le Velo şi L’Auto-velo.

Cum a început nebunia?

În ianuarie 1903, Le Velo a câştigat un proces de marcă înregistrată împotriva competitorului, iar L’Auto-velo a fost nevoit să îşi modifice denumirea în L’Auto. Temându-se că schimbarea va însemna închiderea ziarului, editorul Henri Desgrange a decis că o cursă patronată de publicaţia lui îi va aduce acesteia publicitate şi notorietate. Reporterul Georges Lefevre a sugerat o cursă de ciclism de şase zile, desfăşurată însă nu pe un circuit clasic, ci pe drumuri şi prin oraşe.

Pe 19 ianuarie 1903, L’Auto anunţa „cea mai mare competiţie de ciclism din întreaga lume. O cursă de peste o lună, pe traseul Paris – Lyon – Marseille – Toulouse – Bordeaux – Nantes – Paris”. Reacţia publică a fost una slabă, din cauza taxei de participare în valoare de 20 de franci. Cu o săptămână înaintea startului, programat pentru 31 mai, doar 15 ciclişti se înscriseseră în concurs. Acest lucru l-a determinat pe Desgrange să amâne cursa pentru 1 iulie, şi să anunţe că primii 50 de concurenţi vor primi o diurnă de 5 franci. În plus, fondul de premii creştea la 20.000 de franci. Efectul a fost cel scontat. În scurt timp, 60 de ciclişti s-au înscris la start, şi după ce cursa a mai fost amânată o dată, pentru 19 iulie, Turul Franţei, ediţia inaugurală, a fost un imens succes. Câştigătorul, Maurice Garin, a fost întâmpinat la Paris de 20.000 de spectatori plătitori de bilet, iar L’Auto a vândut o ediţie specială în 130.000 de copii, cu 100.000 mai mult decât şase luni mai devreme. Deşi ideea de bază a cursei – pe teritoriul ţării, fragmentată în etape şi bazată pe timpul cumulat – rămâne valabilă şi astăzi, farmecul Turului Franţei constă în capacitatea lui de a se reinventa an de an. În 1910, Desgrange a adăugat o etapă prin Pirinei, pentru ca anul următor, traseul să treacă prin Alpi. Dacă primul Tour a avut şase etape, acoperind 2.388 kilometri, astăzi „Marea Buclă” are peste 20 de etape, pe o distanţă între 3.500 şi 4.000 de kilometri.

O competiție exclusivistă

Iar dacă acest briefing v-a trezit dorinţa să participaţi la Turul Franţei, trebuie spus că intrarea în competiţie se face doar pe bază de invitaţie. În joc nu sunt însă doar gloria şi onoarea concurenţilor de a purta tricourile colorate, ci şi câştiguri consistente, de peste 2 milioane de euro. Câştigătorul din 2011 şi-a asigurat minim 450.000 de euro, plus diverse bonusuri în funcţie de zilele cât a purtat tricoul galben sau alte tricouri, numărul de etape câştigate ş.a.m.d. Ceilalţi ocupanţi ai podiumului au luat câte 200.000, respectiv 100.000 de euro, iar orice ciclist care a terminat Le Tour a primit de la organizatori… 400 de euro. Adică, exact bani de bere pe Champs-Élysées.

Turul Franței vs. Turul Groazei

Sport de anduranţă, mai mult decât de spectacol, ciclismul este adesea asociat cu plictiseala. Nimic mai fals, mărturie stând cele trei săptămâni ale Turului Franţei 2011 (2-24 iulie), pline de evenimente care au umplut paginile ziarelor şi site-urilor din întreaga lume. Accidentele s-au ţinut lanţ, dar dacă ne gândim că de-a lungul timpului în Turul Franţei au murit 4 ciclişti, ceea ce s-a întâmplat anul acesta poate fi considerat „entertainment”, fie el şi horror. În prima zi a Turului, un ciclist a lovit un spectator, pentru ca în a cincea etapă, un motociclist să lovească un concurent.  Dar cel mai dramatic moment, pentru care va fi reţinut Le Tour 2011, a survenit în al nouălea stagiu, când o maşină a televiziunii franceze l-a lovit pe Juan Antonio Flecha de la echipa Sky. Acesta l-a lovit la rândul lui pe Johnny Hoogerland, de la echipa Vacansoleil, trimiţându-l într-un gard de sârmă ghimpată. Deşi rănit serios, olandezul a strâns din dinţi, a continuat cursa şi a urcat pe podium în lacrimi, înainte de a fi transportat de urgenţă la spital.

Bradley Wiggins, Alexandre Vinokourov, Nicki Sorensen şi Jurgen Van Den Broeck sunt doar câteva dintre numele grele  care au fost nevoite să abandoneze în urma unor coliziuni. Nici câştigătorul din ultimii ani, Alberto Contador, nu a fost scutit de emoţii, ibericul căzând la rândul lui de pe bicicletă, soartă împărtăşită de alt protagonist, Thomas Voeckler. Şi dacă toate acestea nu erau de ajuns, ciclistul rus Alexandr Kolobnev a fost depistat cu o substanţă dopantă, fiind automat exclus din competiţie şi amendat usturător.

Le Tour, în cifre

21 de etape, la care în 2011 au luat parte 22 de echipe şi 198 ciclişti

3430.5 kilometri, distanţa parcursă în această ediţie

130.000 de calorii arde un ciclist pe durata Turului Franţei

15.000.000 de spectatori îi urmăresc de pe margine pe ciclişti, de-a lungul celor trei săptămâni ale cursei

16 Tururi a terminat Joop Zoetemelk între 1970-1986, record absolut

405.000 pedalări execută, în medie, un ciclist pe durata Turului Franţei

1904 – primul an în care s-a înregistrat un trişor în Turul Franţei

42.000 de sticle de apă consumate cu prilejul competiţiei

2 miliarde de telespectatori din 188 de ţări de pe glob