Nicio vârstă nu e ideală să mori, orice clipă e bună să-ți îngădui să iubești

Ce au în comun F. Scott Fitzgerald, Spinoza, Cehov, Pollock, Saint-Exupéry, D.H. Lawrence, Thoreau, Bruegel, Papa Benedict al IX-lea, Carlos, penultimul rege al Portugaliei?

La prima vedere, faima, cucerită în secole care împărtășesc virtuți și „vicii la modă” tot mai distincte. Adevărul care îi unește este că, dincolo de hipermitizarea vieții lor personale, elementul cel mai savuros al biografiei lor este forma de supraviețuire – prin literatură, amor, politică, scandal și (ne)resemnare – până în clipa în care, în ani diferiți, dar la aceeași vârstă, părăsesc această lume.

Oana Camelia Șerban le-a analizat nu doar moartea, ci și viața într-o carte care se anunță evenimentul literar al anului.

• Khaled Hassan: Încercând să ștergem o identitate masculină mândră și sănătoasă, nu am eliberat societatea, ci am distrus-o
• „Legături primejdioase”: Axa Călin Georgescu-Simion-PSD
• Deschisă, închisă, redeschisă, iar închisă… și bombardată
• Dinescu, această pasăre Phoenix care va renaște din cenușa casei sale
• Arestări după incidentul de la Spitalul „Sf. Pantelimon”

ANII CRIZEI

O femeie le scrie istoria, în „Enciclopedia celor morți la 44”, dar bărbatul pentru care o face, de fapt, și care citește această poveste, este adevăratul personaj al cărţii în ramă „Anii 44”. 

El e singurul și cel mai bun supraviețuitor (până acum) al acestei vârste. Aceste două cărți care se construiesc și se resping reciproc, amintind că narațiunile în ramă de tip Italo Calvino nu sunt old-fashioned, ba dimpotrivă, un pretext ficțional savuros pentru cele mai lucide texte despre realitate, atacă un subiect-tabu: pragul psihologic și emoțional al unei vârste vulnerabile în maturitatea oricărui bărbat.

44 de ani este, în plan ideal, jumătatea vieții unui om: ce te faci însă când constați că ai iubit din libertate, ai scris din libertate, ai condus din libertate, dar pare că nu mai ai libertatea de a fi fericit? Vocea scriitoarei care compune „Enciclopedia celor morți la 44” este a Oanei Camelia Șerban.

Ideea de a așterne în pagini pline de umor și de cinism cele mai serioase întâmplări din viața romanțată a celor mai celebri morți la vârsta de 44 de ani a condus la apariția ultimului său volum, „Anii 44”, publicat de Editura Cartea Românească Educațional.

Volumul, scris în numai câteva luni, în timpul acestei pandemii, și-a găsit calea către tipar, la mai puțin de un an de la publicarea unuia dintre cele mai bune titluri ale anului 2020 din colecțiile ECREDU, semnat de aceeași autoare: „Scrisorile singurătății”.

TOT CE SCRII SE POATE ÎNTOARCE ÎMPOTRIVA TA

Majoritatea celor care ocupă un loc în „Enciclopedia celor morți la 44” sunt scriitori. Morala lor de viață e una simplă: tot ce scrii se poate întoarce împotriva ta. E cazul lui Lawrence, care va fi dus pe ultimul drum de „Amantul doamnei Chatterley”, adică al Friedei, soția care niciodată nu făcuse niciun lucru de una singură, primul a fost înmormântarea lui Lawrence.

Se spune că Adolf Huxley ar fi povestit unui cerc restrâns de prieteni că, în ajunul morții, Lawrence și-ar fi acuzat jumătatea: „Frieda, tu m-ai omorât!”. Dar cum altfel s-ar fi putut întâmpla stând alături de o femeie care nu doar că are nenumărate infidelități, dar ți le și povestește, ca sursă de inspirație pentru romanele tale? Câți bărbați vorbesc, simt și trăiesc ca Lawrence? „Nu e o problemă că ai nenumărate relații. Eu sunt singura care a contat. Azi te fac fericită. Mâine mai vezi tu.”

Parcurgând această carte, ai sentimentul că niciunul dintre cei morți la 44 nu a trăit pe măsura operei lui.

Saint-Exupéry, care toată viața a scris despre îmblânzirea celuilalt prin iubire, nu reușește să își îmblânzească propria moarte, prăbușindu-se cu un avion doborât, dintr-o greșeală, deasupra regiunii Provence, bănuindu-se că e spion, și nu pilot în exercițiu.

Pollock, care a pictat din hazard, a murit de pe urma celei mai abstracte întâmplări, un accident de mașină, căruia îi supraviețuiește ultima (și cea mai adorată) amantă, cea care, de altfel, își ia revanșa pentru „oasele rupte” publicând un bestseller despre viața lui dezordonată, „Love Affair: a Memoir of Jackson Pollock”, tot așa cum, din sanatoriu, jumătate înnebunită, jumătate frustrată, Zelda a publicat „Save Me the Waltz”, romanul prin care l-a defăimat pe Fitzgerald.

Manuel, fiul penultimului rege al Portugaliei, Carlos, supraviețuiește accidentului tatălui său ca să moară asfixiat, după ce a fost părăsit de o actriță care îl iubea ca posibil rege, nu ca bărbat: „Portugalia lui avea să ajungă bine. Saramago o va face demnă, așa cum el nu a făcut-o pe Gaby niciodată. Însă avantajul când lucrezi cu state, și nu cu femei, e că mai ai o șansă. Portugalia a devenit de stânga”. Măcar atât.

BIOGRAFII (IN)ACTUALE

„Anii 44” e o carte în care până și cele mai „uscate” biografii capătă contur. Cine mai citește astăzi poeți naturaliști, cu atât mai puțin anarhiști de secol XIX?

De pildă, Thoreau, unul dintre „protagoniștii Enciclopediei”, „poate cel mai nesărat mort la 44 de ani, aproape predictibil, nefericit, sedus de idei, culcat, deshumat, potolit”, devine autorul unor „anarhii sentimentale”.

Pentru el, „viața se împarte între replicile continue ale bărbatului către femeie: de ce nu vrei să fii mai înțeleaptă? și reproșurile neconsolate ale femeii către bărbat: de ce nu vrei să fii mai iubitor? (…) Lui îi era foarte clar care e locul lui Dumnezeu și care e locul femeii pe lumea asta: Trebuie să respectăm sufletele de deasupra noastră, dar numai pe cele de dedesubt să le iubim.”

Cea mai transgresivă poveste de viață rămâne a lui Fitzgerald. Departe de a fi trăit ca „Ultimul Magnat”, a plecat „Dincoace de Paradis”, după o viață dezordonată, pasională, în care a scris roman printre picături.

De fapt, puțini știu că Fitzgerald era un editorialist forțat, pentru că articolul de gazetă însemna „bani rapizi”, vogă, energia primei pagini, o reputație fast cu o satisfacție slow. Iar Zeldei, soția care l-a întârziat în propria viață, și care făcuse un job din numele de Fitzgerald, nu îi păsa decât de „pastilele de presă scurte și remunerate uneori înainte de livrare”.

Pentru Hemingway, asta însemna „prostituarea talentului de scriitor”, pentru Fitzgerald, liniștea casei lui. „Era amuzant și beat și treaz, genial cu alcool și spectaculos fără. De la un punct, era și greu să faci diferența”.

ȘI AȘA ȘTII TU CĂ A SCRIS, A GÂNDIT ȘI S-A LUPTAT PENTRU NĂROZII ĂȘTIA?

Oricare dintre biografiile acestui roman este o poveste de viață actuală. Chiar și a lui Cehov, medicul convertit în scriitor, care îi destăinuie lui Suvorin: „Promit să fiu un soț excelent, dar trebuie să îmi găsești o soție care să fie ca luna, adică să nu apară pe cerul meu în fiecare zi.”

Nu cunoaștem dacă dragostea durează trei ani sau dacă nu e cel mai inspirat clișeu din cele care străbate civilizația moravurilor iubirii, într-o Europă tot mai străină de umanitate, cucerită de război, angoasă și insecuritate. Ceea ce știm însă e că moartea lui Cehov e una simbolică recurentă în rândul artiștilor de care ne amintim spectacular, care trăiesc alături de public dar mor singuri, uneori uitați, alteori bagatelizați, într-un eveniment de primă pagină.

„Anii 44” e un roman-protest în fața dezumanizării artiștilor care trăiesc imposibilul pentru a scrie o artă fabuloasă. Poate că, într-un anumit sens, suntem încă cititori neemancipați.

Acceptăm greoi și uneori nesincer că cele mai bune cărți nu sunt cele cu final fericit, ci acele în care iubirea se eternizează, în ciuda a tot și a toate, ca într-o rugăciune a lui Kazantzakis, prin răbdarea în neîmplinire, ca un arc întins peste puteri, dar care nu se destramă niciodată.

„Enciclopedia celor morți la 44” e un naufragiu: fiecare biografie se descurcă „așa cum poate”, lipsită de liniștea cu care plătește prețul unui succes frustrant, postum.

„Anii 44” e un manifest: pentru toți aceia care, aflați la jumătatea vieții lor, trebuie să aibă curajul, măcar acum, să se aleagă, fără să le fie frică de fericire.

Iar dacă 44 de ani e o vârstă cum nu se poate mai proastă pentru sfârșitul vieții unui om, aflați, vorba autoarei, că „46 de ani e o vârstă mai bună”.

Știm asta de la John. F. Kennedy, Oscar Wilde, George Orwell, Albert Camus. Morala e simplă: nicio vârstă nu e ideală să mori, orice clipă e bună să-ți îngădui să iubești.

FILOSOFUL NU POATE FI UN OM DE PARTID

Oana Camelia Șerban (n. 28 decembrie 1991) este asistent universitar doctor în cadrul Facultății de Filosofie a Universității din Bucureşti.

Pasionată de filosofie modernă, estetică și filosofie politică (având o teză de doctorat dedicată analizei structurii revoluțiilor artistice în modernitate – „The Structure of Artistic Revolutions in Modernity. A Political Theory of Aesthetic Validity”), este director executiv al Centrului de Cercetare a Istoriei Ideilor Filosofice din cadrul aceleiași universități. La începutul anului 2018 a primit distincția de „Profesor Bologna”.

Predă istoria antisemitismului și a antiumanismului, explicând studenților dinamica toleranței, rezilienței și empatiei prin prisma cursurilor de biopolitică, într-o abordare mai puțin obișnuită astăzi.

Insistă că una dintre misiunile filosofilor este aceea de a impune în agenda publică a dezbaterilor asemenea subiecte care, dincolo de valoarea lor memorială, trebuie analizate de așa manieră încât acestea să nu se mai repete.

De câțiva ani lucrează la un manual dedicat analizei biopolitice a Holocaustului, sperând că aceste eforturi vor construi o opoziție severă la adresa negaționismului.

E convinsă că nimeni nu alege calea unei educației filosofice fără o poveste de viață și că tocmai ignorarea acesteia dezumanizează pedagogia din spatele acestei discipline umaniste.

Apără ideea că studenții nu trebuie educați la dreapta sau la stânga spectrului politic, ci cunoscând ideologic diferența dintre acestea și modul în care dialogul lor face posibilă democrația sănătoasă și participativă.

Denunță cea mai periculoasă formă de dreptate ca fiind aceea obținută prin obsesii și misiuni. Apără meritocrația și respinge elitismul confiscat de oportunismul născut de pe urma falselor disidențe și al traseismului politic.

„Nu sunt o feministă, deși filosofia este patronată de genul masculin. Dacă există o lecție atomară a filosofiei, aceea e că trebuie să ne privim ca ființe raționale. Pentru mine, aceasta este prima lecție a demnității umane atunci când intri pe teritoriul filosofiei.

Metafizic și politic, filosofia se naște din disconfort, din revoltă, din polemică: nimeni nu scrie filosofie din fericire, dar toți cei care o fac strigă cu vocea Caligulei lui Camus: Am poftă să fiu fericit! Iar despre această poftă este întâlnirea cu fiecare student al meu: un partener de dialog față de care nu există ierarhii.”, spune Oana Șerban.

A editat volume de filosofie practică pe teme de cultură, modernitate și istoria artei („Idei filosofice și arta contemporană”; „Octavio Paz: Culture and Modernity”; „Culture and Religion in the Balkans”), iar în sfera intereselor academice recente se înscrie studiul potențialului biopolitic al artei, despre care a scris recent un studiu publicat de Routledge. Din 2017 este editor, alături de Knut Ove Arntzen (University of Bergen), al IJAPHC – International Journal of Aesthetics and Philosophy of Culture.

Este autor al volumelor „Anii 44” (roman Editura Cartea Românească Educațional, 2020), „Scrisorile singurătății” (roman epistolar, Editura Cartea Românească Educațional, 2019), „Cinic şi clinic” (roman, Editura Teocora, 2018), „Capitalismul artistic” (filosofie, Editura Paralela 45, 2016), „Aşa a fost, se-ntâmplă-n viaţă” (eseistică, Editura EditGraph, 2012), „Moartea fericirii light: de la reforma etică spre metafora estetică” (filosofie, Editura Ars Docendi, 2012). De curând, a editat lucrările filosofice ale lui Mircea Eliade și Anton Dumitriu pentru Editura Cartea Românească Educațional.

L-a descoperit pe Camus plecând de la lectura (in)existențialismului său, inspirat de ororile războiului algerian, iar de curând a primit licența de traducere a corespondenței lui cu Maria Casarès, care vor vedea lumina tiparului la Cartea Românească Educațional, la finalul acestui an. 

În 2019, Oana Camelia Șerban i-a adresat o Scrisoare publică lui Gabriel Liiceanu privind imixtiunea acestuia în susținerea fățișă a unui protejat la un concurs pentru ocuparea unui post didactic la una dintre catedrele de filosofie ale Universității din București.

În Scrisoare, Oana Camelia Șerban arată că Gabriel Liiceanu arbitrează aceste concursuri din poziția unui autor fără operă filosofică, din poziția unui profesor care a părăsit relația cu lumea universitară și la care s-a întors prin diferite forme de scandal. Mai mult, autoarea amintește că, în ultimii ani, Gabriel Liiceanu a extins furibund animozitățile și atacurile, de la adresa foștilor colegi de catedră la adresa discipolilor lor, în mod nejustificat.