Analistul Radu Magdin: Suntem o țară care nu ia decizii, doar așteaptă lumina licuricilor parteneri

„Am stat ceva timp până să decid dacă scriu ceea ce scriu acum. E o sinteză a ceea ce văd ca analist, privind România acasă, în regiune, european și global. Nu de altceva, dar când devii mult mai direct decât media, îți faci și simpatii discrete, dar și antipatii vizibile.”, scrie analistul politic Radu Magdin într-o postare pe contul său de Facebok.

• Nicușor Dan intervine în scandalul transparentizării finanțării ONG-urilor
• Dogioiu: Nu s-a pus problema opririi proiectului reactoarelor de la Doicești; el se află inclusiv în analiza părții americane
• Analiză în Franța: De ce transparența a devenit principala provocare a ONG-urilor
• Cazul „Sebastian Ghiță” și harta invizibilă a războiului informațional. După 7 ani de tăcere…
• PSD, plângere penală împotriva lui Ludovic Orban

Am împlinit 40 de ani anul acesta și, deși încă mai am minime precauții, simt că anumite lucruri trebuie spuse. Dacă tot trăim într-o democrație, să ne bucurăm de ea.

Nu e normal ca de două luni (dacă tradițional vara oricum evităm deciziile și comunicarea publică) să nu avem niciun fel de comunicare cu națiunea pe direcția țării. Sentimentul de improvizație e copleșitor. De la situația din energie, la planurile noastre de viitor. E păcat.

E un moment istoric când în plan regional, european/euroatlantic și – deși nu ne pasă în provincialismul nostru de stat – global, putem capitaliza. Vorba celebrului cuvânt „potențial”: îl avem, dar contează dacă îl și materializăm.

Altfel, suntem doar un Las Fierbinți 2.0: fierbem de comentarii și atât; vorba bancului, „și la ce i-a folosit?!”.

Suntem o țară-cheie, într-o zonă cheie/de război, care nu ia decizii pe aproape nimic clar și curajos, ci doar așteaptă lumina licuricilor parteneri.

Paradoxal, licuricii nici nu cer asta și au suficiente probleme acas,ă cât să nu aibă timp de noi. Acest discurs „potent partenerial” ne face rău atât acasă, cât și afară. Nici americanii, nici nemții (principalii parteneri securitari, respectiv economici), nici alții din top, nu au atâtea mâini câte capete din România s-ar lăsa mângâiate.

Popoarele mari respectă personalitățile mari, toți cei puternici apreciază dacă îi asculți, DAR și dacă vii cu soluții, idei, inițiative, nu doar dacă te guduri. Între România cu Iohannis călare comod pe 20 milioane de români și Kallas conducând demn două milioane de estonieni, mulți din capitale cheie nu au dileme de respect prioritar. E ironic că Iohannis e popular acum cât Simion(n.r. George): inacțiunea și indiferența lui de 8 ani sunt de Aur.

De ce avem de ales între narative de slugi și de extremiști? De ce nu putem discuta în termeni de patriotism inteligent?

De ce să permiți să crească frustrarea față de gâsca de aur a Vestului, cu care ai prosperat, când poți să fii și infuent în Vest și bogat acasă?

Da, poți fi vocal, decent și influent la Washington și Bruxelles – și în regiune – și bine acasă.

Pentru liderii români, o lecție de viitor în vremuri tulburi: mai bine cu propriile idei pe care -da! – le armonizăm cu planurile partenerilor. Nu poți sta mereu într-un gri – cât de deschis ar fi el – în care nimic nu e clar, căci folosești limbaj de lemn sau acțiuni întârziate. Nu putem să ne poziționăm mereu ca șmecheri și misterioși – „tati/mami, tu nu știi câte facem sub radar” – și în realitate să ne râdă lumea, căci păre că ne e frică de orice inițiativă, inclusiv de propria noastră umbră.

Suntem o țară de 20 de milioane acasă (tracțiune naturală de lider regional în Sud Estul Europei!) si 5 milioane afară, paralizată de inacțiune (și aici, pe verticala puterii, Iohannis e principalul vinovat), ipocrizie (mare parte transpartinică și de business, pentru a scuza inacțiunea, inclusiv lipsa de apetit pentru internaționalizare, pentru orice efort în afara granițelor) și teorii ale conspirației (orice numai să nu miscăm clar ceva, să nu decidem clar ceva – toți cei care fac sau propun ceva „au o agendă, sunt securiști, locali sau externi”).

E jenant, frustrant și, sincer, merităm mai mult la 30+ de ani de la Revoluție. Drama ultimilor opt ani e că ni s-au vândut slogane total antagonice cu realitatea. Nici nu îți dai seama dacă tot ce se întâmplă e decuplare de la realitate sau luare la mișto, cu România Educată și Normală. Cert e că ele nu se vor întâmpla fără fiecare dintre noi.

Destinația e ok, drumul însă îl facem singuri, noi miorițele, păstorul e la golf, vrea la UE și NATO, ca în Shakespeare, când el joacă în Fefeleaga.

Singura speranță „clasică” până în 2024, cel puțin, e ca vidul de putere și leadership să fie ocupat de actualul sau viitorul Premier. Avem nevoie de cel puțin un Palat cuplat la realitate și ambițios. Mai e o speranță, dar nu e clasică, ci de stil nou.

Apropos de România Educată, Normală, Ambițioasă, a Succesului, speranța/șansa asta ține de noi: hai să citim și mai mult și să fim mai buni unii cu alții, să ne inspirăm unii pe alții prin reușita individuală și de comunitate, să acționăm mai mult și să comentăm mai puțin.

Ucrainenii au înțeles asta în război, nu mai au luxul bătăliilor interne. Deșteaptă-te române și ajută și la deșteptarea societății. Nu o să facă alții asta pentru mine, pentru tine, și tristo-haios în criza gazului, „pentru fabrici și uzine”.

Sper să înțelegem asta în 2024 și să cerem mai mult de la liderii noștri tura următoare, locală și națională. Nu poți să fii lider regional și să te comporți ca la coada vacii. Nu se poate.

E vremea deciziilor și acțiunii. Și e vremea unei mari conversații naționale cu privire la cine suntem, ce vrem de la viață și înspre ce ne îndreptăm. Oameni suntem, o țară și o viață avem. Let’s make the best of it, să învățăm ceva de la americani, ca licurici mare.

Am un copil mic și, dacă rămânem cum suntem acum și „evoluăm” ca atmosferă/percepție/leadership ca acum (realitatea economică e, Slavă Domnului, mai bună), mă tem că al meu copil va pleca în străinătate cu prima ocazie când va putea: România prosperă dar nu are o poveste și nu are o direcție. Și e legitim ca orice om să vrea minime certitudini în viața sa. Și să trăiască undeva unde se simte bine, e bine, pare bine. Să facem ordine în viața noastră și în țara noastră. Nu vine nimeni să facă asta în locul nostru. Doamne ajută! Dar poate ne ajutăm și noi.