Don Juan, avatarurile unui avatar

Un coregraf n-ar trebui să scrie cronică de spectacol coregrafic. 

• Dogioiu: Nu s-a pus problema opririi proiectului reactoarelor de la Doicești; el se află inclusiv în analiza părții americane
• Analiză în Franța: De ce transparența a devenit principala provocare a ONG-urilor
• Cazul „Sebastian Ghiță” și harta invizibilă a războiului informațional. După 7 ani de tăcere…
• PSD, plângere penală împotriva lui Ludovic Orban
• Lider PSD: Domnule Bolojan, dați drumul României!

 Riscul demitizării abrupte e la fel de prezent ca în cazul unui prestidigitator care asistă la un tur de „magie”. Așa că voi scrie cronica la Don Juan-ul prezentat de Fondazione Nazionale della Danza/Aterballetto, prin grija JTI, pe scena Teatrului Național din București, din perspectiva filologului relativ bine antrenat pentru a face cu ușurință un mic exercițiu critic, hermeneutic, analizând cele trei etaje ale edificiului unei opere colective care îmbină abilitățile unui coregraf, ale unui muzician și ale unui dramaturg, toți trei călcând pe calea bătută a unei rețete de succes.

O REȚETĂ DE SUCCES

Pentru a-i scuti pe cei care nu au răbdare să citească prea mult, voi spune din capul locului că spectacolul este unul foarte bun și că ar fi meritat să fie văzut. Inutil să mai adaug că JTI face cadouri neașteptate publicului bucureștean care poate fi la curent cu ce se mai întâmplă în plan coregrafic și altundeva decât pe YouTube…

Opțiunea producătorului pentru rețeta atacului de infanterie al creatorilor plasați în spatele tancului unui titlu cu rezonanță nu este incomprehensibilă. Statistic, se știe, spectatorul comun se va duce mai abitir la un spectacol cu Albă ca Zăpada și cei șapte pitici decât, dacă ar avea de ales, la o ofertă de spectacol cu titlul Șapte pitecantropi în zăpadă, din motive de siguranță legate de mini-investiția în bilet și, de multe ori, din rațiuni de confort intelectual în raport cu excesele – uneori greu digerabile – ale artei contemporane parcă plonjată iremediabil în experimentalism steril.

UN SUBIECT „ÎN PAȘI DE DANS”

O poveste, așadar, în ciuda faptului că e știut și aproape unanim acceptat la nivelul criticii de specialitate că „dansul” (citește arta coregrafică) este non-narativ prin excelență, acest specific răspunzând negativ la invitația de a spune o poveste altfel decât cu mijlocele tipice ale povestirii, în cazul în speță, substitutul propus fiind „pașii de dans”, ca să folosim clișeul cel mai frecvent folosit de presa „culturală” de pe la noi.

Așa cum esența picturii nu stă în ilustrarea poveștilor Fraților Grimm (decât dacă vrem să reducem harul indicibil al picturii la ilustrativism) nici dansul, artă non-narativă, n-ar trebui să-și supună mijloacele expresive, ce țin mai mult de restituirea în forme specifice a inavuabilului, a profunzimilor sufletului uman, la chinul de a concura, fără șanse sigure de izbândă, cu ceea ce îi este propriu și firesc povestirii. Privind lucrurile în perspectivă simetrică, povestirii i-ar fi la fel de la neîndemână, iar rezultatul final ar fi la fel de pernicios, dacă, prin absurd, s-ar hazarda să povestească un balet.

Și atunci, se impune de la sine întrebarea: de ce dacă un balet nu se povestește (fără ca demersul să fie ridicol) o poveste se „baletează”, totuși? Adică de ce am „baleta” povești? Să se fi ridicat oare ambiția de a demonstra că un conținut translabil în orice limbaj e o formă de „artă”? Da, traducerea pretinde o doză de creativitate (mai ales în zonele intraductibilului), dar… „traduttore-traditore” ne vorbește despre limita acestei „creativități” care este la ani lumină de lumina creației originale.

OPERA COLECTIVĂ

Vorbind despre Don Juan-ul trioului Johan Inger, (coregraf), Marc Alvarez (muzica) și Gregor Acuha-Pohl (care, bizar, nu apare pe frontispiciul afișului deși – credem noi – dramaturgia lui a dat axul valoric principal al spectacolului), analizăm o interpretare a „mitului” născut la intersecția piesei lui Tirso de Molina cu diversele variante și adaptări ale poveștii care, diluându-și progresiv fibra moralicească, adică trecând prin pana mai „ușoară” a unui Lorenzo da Ponte până la adaptări mai recente, absoarbe indefinit cam toate mijloacele strategiilor de reîmprospătare a unui subiect favorit, un arsenal de mijloace în care intră la grămadă avatarul, adaptarea, versiunea, actualizarea, parafraza, recroiala, citatul și terminând cu moda – paradoxal, singura constantă – a vânătorii de titluri rezonante.

Don Juan-ul „recent”, cel pe care mizează spectacolul triumvirilor amintiți, trebuia astfel să fie necesarmente mai „fluid” în opțiunile lui erotice, autorii inserând un „nediscriminatoriu” episod homosexual în seria escapadelor eroului nostru și, subsecvent, dar în aceeași linie „corectă”, figura „patriarhală” (citește rigidă moral și religios-vindicativă) a Comandorului-Arhetip-Patern-Supra-Eu trebuia înmuiată și împinsă în zona psihologizant feminină, cu accentele freudiene ale unui act oedipian sacrificial, asumat de mama eroului și administrat fiului rătăcit ca „leac de pofte”, automatului sexual în care s-a transformat „îngerul căzut” din sufletul lui Don Juan, personaj finalmente disolut moral. Că inițial textele dedicate subiectului conțineau chiar în titlu o didascalie morală o dovedește acel „il dissoluto punito” din titlul operei Don Giovanni de Mozart, subtitlu volatilizat în adaptările moderne…

CIRCUMSTANȚE ATENUANTE ȘI SOLUȚIA

În fapt, ca să vorbesc în jargonul instanțelor de judecată, dincolo de considerațiile de ordin pur estetic de mai sus, spectacolul e captivant, mai ales în a doua parte, unde lucrurile se precipită într-o dinamică alertă. Punctele tari ale coregrafului se regăsesc în felul în care definește relația dintre mamă și fiu, o relație de dependență fizică totală ca aceea dintre un pui de vrabie tremurând la primul ciripit al ființei de care depinde total, pentru a culmina, prin intermediul unor soluții ingenioase de mișcare, în felul în care definește puterea de seducție a eroului, mizând pe un set de mișcări hipnotice, amestec de felin și ofidian care paralizează prada înainte de prinderea ei într-un insectar de colecționar obsesiv.

Scena nunții e corectă coregrafic fără să uimească prea mult, în schimb, scena revelației căderii eroului și trecerea pragului infernului, care este o sumă a alunecărilor sale morale, deschide un tablou dramatic în care râsul sardonic al lui Don Juan se mariază perfect cu dansul unor elemente ivite într-un plan astral cenușiu, terifiant, veritabilă lovitură de teatru a spectacolului. Mișcările demonilor sunt genial intuite de coregraf și promiteau că, rămânând definite în acel vârf al inspirației și nediluându-și din substanța dramatică inițială, vor crea efectiv un moment de reper antologabil în ecuația spectacolului. Din păcate, au fost eliberate din stranietatea lor statică, repetitivă, obsedantă și creatoare de maximă intensitate fiind virate într-o secvență „dansantă” comună, care a diluat până la anulare un efect care ar fi putut fi marca unei inspirații profunde.

Chiar mă rugam în gând, văzând acel moment fabulos, ca nu cumva coregraful să facă greșeala de a-i banaliza pe demoni scoțându-i din semnul lor de (ne)mișcare atât de bine găsit, când mirajul s-a destrămat, toată acea forță și bizarerie a unor gnomi mișcându-se minimal, ireal, pierzându-se de dragul unor teme de mișcare din zona „déjà vu”-ului.

Gestul final al Zerlinei care, așezată pe o piesă de domino prăbușită ca urmare a stingerii energiei distructive a principiului dominoului, asociat inteligent cu repetitivitatea sterilă a jocurilor seducției de dragul seducției, comite un prostesc gest al lungirii din gură a unui fir de chewing gum, face un contrast ironic, incongruent și precipitant abrupt în banalul reinstituit al realității curente, la finalul unui spectacol care este o excepție de la adevărul că arta coregrafică este un pește pe uscat atunci când este scoasă din non-narativ și aruncată în poveste, chiar dacă peștele este de aur. 

Cine este Johan Inger

Johan Inger (n. Stockholm 1967) este de formație dansator. A studiat dansul în cadrul Royal Swedish Ballet School și la National Ballet School, în Canada.

În 1995, debutează în calitate de coregraf cu lucrarea Mellantid care se bucură imediat de aprecierea criticii. De la debutul său și până în prezent, Johan Inger a creat mai multe lucrări pentru Nederlands Dans Theater cum ar fi, Sammanfall, Couple of Moments, Round Corners, Out of breath.

Începând cu anul 2003 și până în 2008, J. Inger este director artistic al Cullberg Ballet, structură pentru care creează mai multe lucrări. Între 2009 și 2016, J. Inger a deținut poziția de coregraf asociat al Nederlands Dans Theater.

„Încercăm în fiecare an, de 23 de ani, să prezentăm o premieră sau să aducem în fața publicului o companie de dans care nu a mai fost în România, un mare coregraf sau dansatori de excepție. Am avut și trei ediții dedicate muzicii clasice și jazzului și nici atunci nu am dezamăgit. Nu e ușor, dar nu renunțăm la propriile noastre standarde, indiferent de context, fie că vorbim de pandemie sau de criză”. Gilda Lazăr, director JTI.