Către TNB: Se poate „Opera de trei parale” mai des?

Ce bine că într-o zi de 10 februarie, în 1898, se năștea Bertolt Brecht! I-am văzut miercuri, la Teatrul Național București, una din celebrele sale creații, piesa „Opera de trei parale”, o montare cu adevărat demnă de aniversarea a 50 de ani (+1) de existență ai acestei scene dramaturgice a țării.

• Simina Tănăsescu n-are televizor acasă. Despre datoria de „nerecunoștință” a judecătorilor constituționali și cum s-ar putea rezolva rapid cele 16.000 de dosare aflate pe rolul CCR
• După 25 de ani, Burj Al Arab intră în renovare
• De la americani vine lumina…verde! Bogdan Ivan anunță redeschiderea Rafinăriei Petrotel deținută de ruși
• Peter Magyar: Vom suspenda serviciul de știri al presei publice
• Ce ar vota românii: AUR a ajuns să cumuleze cât PNL și USR la un loc, dar a scăzut față de ianuarie

Brecht, întruchiparea unui summum de calități și creativitate închinate artelor, redă prin două categorii sociale periferice, hoții și cerșetorii, un mesaj amar al nedreptății lumii în care trăia el însuși acum o sută de ani, și care nu s-a schimbat deloc nici azi.

Emilia Popescu și Marius Manole Foto Florin Ghioca

Regizorul Gelu Colceag, care declara recent, într-un podcast, că adevărata lui împlinire a fost ca profesor, fiind parte din devenirea profesională a unor actori celebri care i-au fost studenți, a îmbinat textul și muzica într-o manieră cuceritoare. Poate că cel mai relevant compliment pe care l-am putea face întregii echipe este acela că după trei ore și jumătate de spectacol, mi-a părut rău că s-a terminat. Sunt piese de la care ai pleca fie plictisit, fie revoltat de frivolitățile ridicate la rang de „artă”, după 10 minute. În cazul „Operei de trei parale”, trei ore și jumătate au fost puține.

Marius Manole și Silviu Biriș, prieteni din copilărie în piesă pe care statutul social de hoț celebru, al unuia, și șef al Poliției, al celuilat, nu îi separă Foto Florin Ghioca

Marius Manole, acest talent UNIC al scenei noastre, este incredibil de natural, de adaptabil, de firesc, în orice rol, de la câinele Șarikov, al lui Bulgakov, în care a fost dumnezeiesc, până la șeful unei rețele de hoți din Soho. Are, la final, un moment al crizei spasmodice, care precede anunțata execuție ce avea să-i curme viața, care te lasă mut de uimire.

Tania Popa și Mircea Rusu Foto Florin Ghioca

Cu nimic mai prejos au fost Mircea Rusu, Tania Popa, Emilia Popescu, Aylin Cadâr, Silviu Biriș sau Medeea Marinescu. Toți sunt expresivi și reușesc să transmită o asemenea energie publicului, încât am ieșit cu toții plini de bucurie de la acest spectacol care, în esență, este unul amar.

Umorul englezesc subtil al cartierului Soho, în care se petrece acțiunea, dublat de rigoarea germană a autorului și de muzica veselă a evreului Kurt Weill fac din „Opera de trei parale” și teatru și musical, și operă bufă și fabulă, și satiră și disperare, și…speranță.

„Cheia vieții se rezolvă așa: Doar dacă ai bani, ești cineva!”, este doar unul dintre mesajele filosofice realiste ale lumii în care trăim. Lumea în care „ești nebun dacă mai faci ceva ilegal, când poți fura sub acoperirea legii”, lumea în care, ca și Mackie Șiș, te întrebi de ce să mai spargi o bancă, pentru a fura dintr-un seif, limitat, când poți înființa una și fura nelimitat din buzunarele tuturor? De ce să te chinui să mai scoți pavelele unei străzi întregi pentru a le vinde apoi, când poți deveni consilier la primărie și în schimbul unei decizii privind băuturile să îți rezolvi grijile financiare pe viață? De ce să mai folosești un șperaclu cu care să spargi o casă, când poți înființa un ANL și când oamenii nu-și mai pot plăti ratele, rămâi și cu casele și cu banii lor? Mergeți să vedeți piesa pentru a afla și restul întrebărilor.

Un spectacol în care actorii uimesc nu atât cu jocul lor, toți fiind deja consacrați și validați de prețuirea publicului, ci mai ales cu calitățile vocale. Medeea Marinescu are un moment de acute excepțional, chiar dacă scurt. Până și cocotele ( foarte frumoase toate!), cerșetorii ambulanți sau polițiștii fără nume sunt minunați în momentele lor de trecere.

Gelu Colceag a pus în valoare această operă care s-a jucat în peste 10.000 de reprezentații de-a lungul timpului și care, ironia sorții, a fost tradusă în peste 18 limbi străine abia când autorul ei a recurs la exil, părăsind Germania nazificată, participând și sprijinind traducerea dramaturgiei sale în alte limbi decât germana originală.

Marius Manole și Medeea Marinescu

Geneza scrierii acestei opere se datorează iubitei din acea perioadă a lui Bertolt Brech, Elisabeth Hauptmann, care traduce „Opera cerșetorului” de John Gay și câteva balade ale lui Francois Villon, „poetul vagabond” a cărui baladă a limbilor pizmașe o învățasem deja la 11 ani. Ce lectură! Dacă v-ați putea reîntoarce sau, unii dintre voi, începe călătoria prin cultura lumii de la francezi, cum am avut eu noroc să o fac, ce Eden interior ați cultiva în voi!

Sordidul și sublimul omului se întâlnesc pe scenă și se regăsesc în sală și dincolo de ea.

Poate că v-am inspirat să mergeți să vedeți această piesă, nu? Eu însămi aș vrea să o revăd, să duc prieteni, părinți, doar că NU mai sunt bilete la niciuna dintre reprezentațiile viitoare. Am întrebat de ce un spectacol fabulos, ca acesta, care umpluse până la refuz sala „Ion Caramitru” a Teatrului Național București se joacă doar de două ori pe lună…

E un dar pentru public care trebuie să i se dea, nu doar să i se arate!