Cum a redus grupul de la Păltiniş dialogul social la chermeze intelectuale şi evenimente corporate, la 30 de ani de la moartea lui Constantin Noica

Când îl citești pe Constantin Noica, e imposibil să nu te frapeze politețea gândurilor sale. A fost un om politicos: cu cititorul, cu ideile, cu înșiruirea de idei care formează cărțile și sistemul său filosofic. Dacă la Alexandru Paleologu se poate găsi frustețea bunului-simț, la Noica această politeţe ca armă a gândirii face posibilă subminarea oricărei dogmatici ideologice. Noica însuşi, în tinereţe, a trecut prin experienţa lipsei de politeţe şi de decenţă a gândirii. A fost legionar. Însă după momentul său de delir ideologic, s-a întors în cetatea politeţii, pentru a-şi da opera şi măsura intelectuală.

„Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”

E greu să ne imaginăm ce figură au făcut cei de la poliţie, atunci când Noica, după 23 august 1944, s-a dus, politicos, să se autodenunţe şi să se predea, din pricina trecutului său legionar. Ştim doar că l-au lăsat să plece.

Nu ne putem imagina uşor nici cum a rezistat politeţea lui Constantin Noica în anchetă, unde a fost bătut, sau în penitenciar.  Dar putem vedea cu ochii minţii, după ce i-am citit cărţile, pe Noica cel din închisoare, descoperind forţa mântuitoare a politeţii: când decenţa ajunge să domine sălbăticia celorlalți, ba chiar reuşeşte să îi domesticească. Despre aceasta este poate cea mai frumoasă carte a lui Constantin Noica: „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”, o carte despre puterea de a fi civilizat atunci când tot ce se întâmplă în jurul tău te motivează să nu o faci.

CINE ESTE PREŞEDINTELE ROMÂN PE CARE CONSTANTIN NOICA ÎL APRECIA

În acea carte e un mic, dar extraordinar fragment: cel în care Noica îl studiază pe Karl Marx. Lecturile din Marx şi din clasicii marxismului erau parte obligatorie şi oarecum formală a programului de „reeducare” a celor din închisoare. Însă Constantin Noica, pedant şi politicos, nu îşi permite să fie formal. Se apucă să îl citească serios pe Marx, să caute textele de mai mică importanţă ale acestuia, încercând să îi surprindă „sunetul secund”, cel care, deşi nu dă măreţia unei opere, îi asigură totuşi coerenţa. Îl vedem pe Noica citind un articol al lui Marx despre… tăierea lemnelor, căutându-l pe filosof în spatele tuturor dogmatismelor ideologului, pe Marx cel viu, burghezul, ascuns de un marxism constipat şi dogmatizat până la cadaveric.

După închisoare, Constantin Noica a valsat politicos prin anii urâţi ai naţional-comunismului ceauşist. A fost familiar cu prietenii săi din interbelic (deci „foşti”), dar şi prim-secretari, oficiali şi activişti de partid, cu boieri şi cu chelneri, pentru că scopul său politic, dacă putem să îl numim astfel, nu era nici să fie „pentru”, nici „contra”, ci să impună o etică a dialogului, a politeţii. Filosofia sa „grea”, sistemul ontologic la care Noica a lucrat în a doua parte a vieţii, nu este altceva decât o abstractizare conceptuală a dialogului politicos, încercând să construiască o cale a devenirii întru fiinţă prin dialectică: teză-antiteză-sinteză, temă-anti-temă-temă regăsită, individual-determinaţii date de dialogul individualului cu exterioritatea-generalul (împlinirea individualului în relaţia cu ceilalţi). Deci, într-un cuvânt, prin dialog şi politeţe.

Libertatea fără de politeţe

Anul acesta se vor împlini 30 de ani de la moartea lui Constantin Noica. La doi ani după ce filozoful ne-a părăsit, în 1987, România a regăsit gustul libertăţii în expresia sa cea mai puternică: libertatea de exprimare a conştiinţei. Efectul a fost însă unul neaşteptat de amar.

CUM A AJUNS ROMÂNIA  UN SERVICIU DE FUNCŢIONARI AI UNIUNII EUROPENE

La 27 de ani de la revoluţie, în România nu mai există dialog, iar politeţea este doar o formalitate rece, de supravieţuire socială, un armistiţiu tot mai fragil între două sau mai multe onestităţi brutale.

Dialogul social nu doar că nu a reuşit performanţa să fie unul intelectual, dar a încetat să existe. Spiritul, care nu se poate bucura de libertate decât în dialog, a fost închis în autosuficienţa frustrată a unor cazemate cu pretenţii intelectuale. Cum „dialogul” între aceste cazemate s-a făcut mai tot timpul cu mitraliera cuvintelor şi nu cu arma politeţii, nu a fost de mirare faptul că nu s-au găsit şi spectatori, iar taberele intelectuale din România au devenit tot mai puţin interesante, tot mai puţin capabile să recruteze oameni noi şi de calitate.

145 de muzee și organizații partenere din 45 de localități din întreaga țară au participat pe 20 mai la Noaptea Muzeelor 2017. 

România a ajuns un deşert cultural, unde se pare că nu mai este cu putinţă ceva nou. La 27 de ani de la revoluţie, cultura românească, în loc să se relanseze şi să se reinventeze, a sfârşit într-un mimetism trist al culturii „de afară”, dublat de o încrâncenare tot mai mare între intelectualii vremurilor noastre. Şi totul pe fundalul unei societăţi deşertificate cultural, în care aglomerările de la târgurile de carte şi de la nopţile muzeelor nu sunt decât iluzii,  o „fata morgana”.

Ca o ironie amară faţă de memoria lui Constantin Noica, cei care au preluat destinele culturale ale României libere au fost discipoli declaraţi ai săi şi prieteni apropiaţi ai acestora.

Drumul de la Şcoala de la Păltiniş la Grupul de Dialog Social (GDS)

Deşi şi-au aşezat demersul sub semnul „dialogului social”, întemeind chiar şi un ONG dedicat tocmai acestui dialog, celebrul GDS, au încercat, foarte puţin dialectic şi categoric non-dialogal, să instituie o hegemonie culturală, a propriilor lor valori ideologice, asupra societăţii româneşti. Având o foarte bună imagine publică (datorată mai ales memoriei lui Noica, mult idealizat, citat, dar nu şi citit în România postcomunistă), dar şi instrumentele de a-şi impune viziunea (catedre universitare, fotolii ministeriale, editură, acces periodic la bugetul de stat prin instituţii precum ICR şi IICCMER), au redus dialogul social la chermezele intelectuale între ei, chermeze ulterior vândute ca audiobook-uri sau transformate în evenimente corporate.

GABRIEL LIICEANU: NU VREAU SĂ FIU ÎMPUȘCAT!

Nu le-a reuşit dobândirea hegemoniei culturale, aşa cum nu a reuşit nici dialogul social (pe care, probabil, nici nu îl doriseră). Le-a reuşit în schimb împingerea unei generaţii întregi de tineri intelectuali, cu potenţial şi viziune, înspre o stângă intelectuală al cărei „radicalism” este mult mai puţin periculos decât infantilismul serios pe care îl manifestă în spaţiul public.

Iar acest tineret, atunci când nu poartă războaie cu urmaşii lui Noica, acuzându-i de „conservatorism” (deşi nu au conservat nimic, nici măcar din Noica) sau de pro-neoliberalism (deşi destinul lor intelectual a fost tot timpul dependent de destinul finanţărilor publice orientate spre cultură), aduce în spaţiul cultural românesc o crasă anti-cultură, pastişări după degenerările mediului academic occidental, de după 1968.

Ce este de făcut?

Răspunsul este simplu: întoarcerea la politeţe. Dar, pentru a redeveni politicoşi, trebuie să redevenim civilizaţi şi oameni ai reperelor culturale serioase, dar şi normative pentru noi, cei din aceste locuri, din acest popor, din această limbă, din acest colţ de Europă. Şi nu vorbesc aici de lipsa unor traduceri fundamentale pentru orice cultură: de bine, de rău, aceste traduceri încep să apară nu în ritmul dorit, dar se întâmplă şi lucrul acesta. Vorbesc despre  asumarea critică a propriei moşteniri culturale.

Anul acesta se împlinesc 2000 de ani de la moartea poetului Ovidius la Tomis. Desigur, poetul care a suferit teribil din pricina exilului tomitan, nu ar ţine atât de tare să fie comemorat tocmai în locurile care i-au fost închisoare. Cu toate acestea, ar fi obligaţia noastră să o facem. Cum? Evident, mai puţin prin comemorări patetice şi oficiale cât prin… traducerea şi editarea extraordinarei sale opere poetice în limba română.

Tot anul acesta se împlinesc 500 de ani de la Reforma lui Luther. Desigur, Luther a fost german, departe de noi şi… luteran. Dar fermentul Reformei a dus la mari schimbări europene, nu doar negative, iar Ţările Române au fost şi ele beneficiarele acestor schimbări: primul proiect de traducere a Bibliei în limba română, munca asiduă a lui Coresi (un diacon calvinizat), Şcoala Domnească de la Cotnari, a unui voievod moldovean apropiat al lui Luther, Iacob Heraclit Despotul.

DE CE NE FASCINEAZĂ ȘI AZI DIMITRIE CANTEMIR?

Principe, cărturar, teolog

În faţa personalităţii copleşitoare a lui Dimitrie Cantemir, cultura română păstrează o deloc respectabilă, deşi probabil respectuoasă, tăcere. Românii nu au încă o ediţie critică a operelor complete ale principelui Cantemir. Muzica lui, un extraordinar baroc levantin,  ne este cunoscută doar datorită lui Jordi Savall şi… Youtube.

Nu trebuie decât să regretăm că domnul Constantin Noica nu mai trăieşte, căci aşa cum a oferit culturii române pe Teofil Coridaleu (despre care am şi uitat), s-ar fi implicat şi într-o bătălie pentru Cantemir.