Dr. Florian Gheorghe: Calea spre libertate începe cu privațiuni

Cum arată viaţa după gratii? Ne spune dr. Florian Gheorghe, fost director al Penitenciarului Rahova.

Domnule Gheorghe, ați lucrat în sistemul penitenciar trei decenii. Ați fost primul director al Penitenciarului de Maximă Siguranță București – Rahova. Ați lucrat 4 ani la Institutul Național de Criminologie din subordinea Ministerului Justiției. Cum arată această lume, dincolo de ziduri?

Lumea închisorilor este un loc de perspectivă socială pentru că, analizând ce oameni ajung acolo, înţelegi mai profund dificultăţile din familie, din şcoală, din comunităţile noastre şi din societate, care generează cea mai mare parte a delincvenței. Pedepsele penale sunt importante pentru asigurarea ordinii sociale, dar, ele singure nu pot rezolva marea problemă a criminalității actuale. Oricum, pedeapsa cu închisoarea prilejuiește condamnaților experiențe neașteptate, reevaluări tulburătoare, dar, din păcate, uneori, prea târziu.

În urmă cu ceva timp, mergând pe stradă, s-a apropiat de mine un tânăr care se liberase de câțiva ani din penitenciar (acum avea 32 de ani), se căsătorise, avea 2 fetițe gemene, serviciu, locuință. L-am întrebat dacă a terminat cu infracțiunile. «Da, am terminat cu viaţa de bandit, care a început pe la 15 ani, când exasperasem pe toată lumea cu bătăile și furturile, îi sfidam pe toţi și mă dădeam mare când ajungeam în puşcărie. Mă certam cu gardienii, provocam alţi deţinuţi, mă tăiam pe tot corpul ca să arăt că sunt în stare de orice. Sunt tot o cicatrice. M-am liberat, dar de  un timp, nu mai pot să dorm noaptea: mă întreb ce a fost în capul meu atâţia ani, de ce nu vedeam că mă îndrept spre prăpastie ?! Acum trăiesc cu o mare teamă: fetiţele mele cresc şi nu mai e mult până când mă vor întreba: Tati, de ce toţi oamenii merg vara pe stradă în cămăși cu mânecă scurtă şi numai tu porţi cămaşă cu mânecă lungă ? Din cauza asta nu mă apucă somnul. Ce am să le spun ? Ce va fi în sufletul lor când vor afla ce am fost, deşi, acum, eu sunt alt om ?».

Pedepsele penale sunt importante pentru asigurarea ordinii sociale, dar, ele singure nu pot rezolva marea problemă a criminalității actuale.

O deținută îmi povestea odată: «Primele săptămâni în penitenciar păreau un concediu odihnitor, până într-o dimineață când, pe la ora 5, am fost trezită de supraveghetoarea de noapte care mi-a spus: Îmbracă-te și mergi pe hol. De azi pleci la muncă. Împreună cu alte deținute am ieșit în curte, unde aștepta un tractor cu remorcă, care ne-a dus pe un lan de porumb care se întindea până în zare. Supraveghetoarea a spus că vom mânca doar după ce fiecare termină de tăiat buruienile de pe rând. Începuse să se lumineze, aveam sapa în mâini și încercam să văd unde se sfârșea rândul meu de porumb. În acea clipă, m-am simțit părăsită pe un câmp străin și ostil. Atunci am înțeles totul: zădărnicia a ceea făcusem, absurditatea anilor de aventuri și petreceri, pierderea statutului social, cazierul, uzura fizică și mai ales, sufletească»…

Suferințele celor încarcerați sunt greu de înlăturat, dar sursa lor nu vine din partea personalului, ci din partea colegilor de detenție. Unul îmi spunea odată: «Pușcăria e grea din cauza noastră, a deținuților. Noi suntem răi unii cu alții». Cel care suferă se simte devalorizat, nu mai interpretează corect evenimentele și interacţiunile cu cei din jur. Reacția la suferință depinde de modul cum s-a format în istoria personală ideea de suportabil şi insuportabil, de reprezentarea a ceea ce înseamnă demnitatea umană. Putem vorbi despre o suferință normală, generată de felul cum înțelege fiecare calitatea vieții sale, și despre o suferința anormală, provocată de prăbuşirea speranţelor, de îngustarea relaţiilor cu semenii, de restricțiile inutile și nejustificate, de ambianța de viață dictată de alții.

«Pușcăria e grea din cauza noastră, a deținuților. Noi suntem răi unii cu alții». 

Cunoașteți instituțiile de detenție de mai bine de 40 de ani. S-a schimbat mediul penitenciar din România de azi comparativ cu cel existent până în1989?

După 1989, penitenciarele românești au cunoscut multe schimbări: îmbunătățirea condițiilor de viață, schimbarea reglementărilor, deschiderea către comunitate, transparența deciziilor și investițiilor, formarea personalului și multe altele. Cu toate acestea, criticile societății civile la adresa „sistemului” nu încetează și cred că acest lucru nu se va termina vreodată. Marea schimbare produsă în ultimii ani este faptul că în penitenciarele noastre a apărut o nouă categorie de deținuți: foşti demnitari ai statului, politicieni, persoane cu mari averi. Venirea acestora arată că impunitatea este o iluzie, că pot fi trași la răspundere și cei cu un statut social privilegiat. La fel ca ceilalți condamnați și aceştia suferă: ei se găsesc într-o situaţie umilitoare, iar filozofia lor de viaţă centrată pe ideea că sunt veșnic învingători, s-a năruit. Valoarea lor e redată de notorietatea funcției, de bogăţia acumulată, de participarea la rețele de oameni puternici. Pentru ei, adevărata pedeapsă va începe însă după liberarea din penitenciar: vor fi priviți de toată lumea ca foști deținuți, imaginea lor se va răsfrânge asupra familiei și mai ales asupra copiilor, accesul la anumite funcții le va fi refuzat, o atmosferă mută de reproș și dezamăgire îi va învălui de câte ori vor ieși în public. Le rămâne doar rememorarea timpurilor de glorie și întrebarea dacă a meritat să riște pușcăria. Acum vor înțelege că trecerea prin detenție nu-i va părăsi niciodată. Aceasta problematică o tratez pe larg în lucrarea mea publicată în acest an, Penitenciarul – ultima autoritate.

Pentru a evita mersul spre o societate terorizată din interior, analiza multidisciplinară a criminalităţii este o necesitate

Vreau să abordăm și subiectul delincvenței juvenile, în contextul unui eșec constant al sistemului de învățământ de a instrui tinerii și a-i pregăti pentru viață și pentru cariera profesională…

Ar fi greșit să credem că părinții nu fac eforturi să-i învețe lucruri bune pe copii: mulţi o fac cu bune rezultate, dar în unele cazuri, copiii sunt cei care se dovedesc opaci la sfaturile primite, consideră că se pot descurca singuri pentru că „sunt mari”, că trăiesc într-o altă lume decât părinții lor demodați, care se mulțumesc cu puțin și sunt preocupați doar să câștige pâinea de fiecare zi. Filosoful grec Constantin Tsatsos surprinde esența acestei situații triste: „Pe copil trebuie să-l înveți de mic ce este libertatea. Dacă situația economică nu-i permite să treacă singur prin lipsuri și privațiuni, trebuie să i le impui în mod artificial. Trebuie să se învețe cu lipsurile. Să nu simtă nevoia de confort pentru a studia. Să nu ducă dorul distracțiilor, dincolo de un minim necesar, pe care-l impune firea. De ce toate astea ? Desigur, nu pentru că ascetismul ar fi o virtute, iar traiul bun un păcat. Nu. Numai pentru ca acest copil să fie liber toată viață de orice tentații, să accepte fără mâhnire pierderea oricărui bun material, să fie liber de orice dependență. Liber față de tentația de-a cere lucrurile de care s-a obișnuit să aibă nevoie. Liber față de cei dispuși să i le ofere, în schimbul sufletului. Toate aceste asprimi au, desigur, o limită naturală, dar tocmai spre această limită trebuie să tindă educația tinerilor. Pentru că primul lucru pe care trebuie să-l învețe un copil este să trăiască liber. Iar calea spre libertate începe cu privațiuni”.

Abandonul şcolar e des întâlnit la minorii delincvenți, el nefiind urmat de eforturi din partea familiei sau a şcolii pentru a-i determina să reia cursurile (uneori cauzele reale pot fi dificultățile intelectuale alea cestora, precum înțelegerea dificilă a conceptelor, a operațiilor aritmetice, verbalizarea greoaie). În cazul infracţiunilor cu violenţă, conduitele agresive recompensate anterior s-au stabilizat în repertorii comportamentale care sunt actualizate la nevoie, mai ales când aduc satisfacţii imediate. Atunci când minorii se asociază cu delincvenți adulți cu experiență, posibilitatea renunţării la infracțiuni este mai puţin probabilă.

Vă puteți imagina „Hamlet” jucat de deținuți analfabeți?

Există conceptul de educație în penitenciar?

Educația persoanelor care ajung în penitenciare nu este ușoară, majoritatea venind cu lacune culturale importante. Ca urmare, se desfășoară programe educative, artistice, religioase, psihoterapeutice și sportive care asigură un climat optimist. Dacă personalul creează şi premise pentru manifestarea unor talente, deținuții nu întârzie să iasă cu prestații notabile: interpreți  de muzică, dansatori, coruri, comici, instrumentiști. Vă puteți imagina „Hamlet” jucat de deținuți analfabeți?!

Pe timpul când lucram în Penitenciarul Rahova,spectacolele realizate de deținuți în clubul unității, se transmiteau în direct în toate camerele. Un lucru care trebuie știut de cititorii revistei: în acei ani, penitenciarul găzduia deţinuţi din 45 de ţări… Încărcătura emoţională a fiecărei reprezentații era enormă: la un spectacol de „varietăți”a cântat și o deţinută din Asia, condamnată pe viaţă. Soţul ei, în faptă cu ea, era tot în penitenciar dar, fiind pe secţii diferite, nu se văzuseră de ani de zile. Șeful secţiei l-a adus şi pe el la spectacol. Când i-a venit rândul pe scenă, ea s-a întors cu faţa spre el şi a cântat cu ochii şiroind de lacrimi în timp ce el se zguduia de plâns în sală. O tăcere grea s-a aşternut între spectatori şi în toată puşcăria…

Deţinuţii tineri dintr-o celulă au scris o piesă despre cauzele revenirii în închisoare. Scenariul era simplu: din cauza alcoolului ajungi la răcoare, te liberezi însă cu stigmatul de deţinut, şi, dacă se întâmplă ceva rău în cartierul tău, poliţia este sigură că tu eşti vinovatul şi te bagă iar la închisoare. Au făcut multe repetiţii pentru că cel mai şcolit dintre ei avea doar 6 clase: dialogurile se schimbau frecvent după capul unuia sau altuia, dar ideea de bază era conservată cu grijă. Am ţinut să văd ultima repetiţie la care mai participau câteva zeci de deţinuţi aflaţi prin curtea închisorii: în prima scenă, eroul  principal se libera după 3 ani, îşi lua rămas bun de la colegi şi pleca acasă. Următoarea scenă, o locuinţă sărăcăcioasă: tatăl citeşte ziarul pe o canapea, iar mama, cu spatele la uşă, curăţă cartofi. Fiul lor intră şi spune „Săru-mâna mamă, săru-mâna tată, am venit acasă”. Mama nu s-a întors cu faţa către noul venit, nu s-a întrerupt din treabă și acră a aruncat peste umăr către bărba-su: „De azi mai avem o gură la masă”. Tatăl a continuat să citească ziarul pe care îl ţinea astfel încât acoperea complet uşa. Fiul se uita când la unul, când la altul şi văzând că nici măcar nu-l privesc, a pus bocceaua jos şi a ieşit afară. Am oprit repetiţia spunând că scena nu e credibilă, că nu se poate să-ţi primeşti copilul, fie şi de la puşcărie, cu atâta răceală şi ostilitate, că trebuie pusă căldură în scena revenirii acasă. Atunci actorii şi spectatorii de ocazie au început să strige furioşi la mine: „Aşa se întâmplă, aşa suntem primiţi acasă! Nu ne vrea nimeni! Ce ştii dumneata cum e viaţa de om sărac?! D-aia nu poţi să înţelegi ce jucăm noi aicea!”. Vădit tulburaţi, au insistat să nu modifice nimic. La premieră, au asistat câteva sute de deţinuţi din toate categoriile. La scena cu pricina, un freamăt de aprobare a străbătut întreaga asistenţă. Actorii şi cei prezenţi se uitau insistent şi dojenitor la mine…

  O ţară fără un institut de criminologie e mai puţin credibilă atunci când se angajează prin instituţiile sale să apere cetăţenii

Domnule Gheorghe, vreau să vorbim despre prevenirea criminalității în România, subiect tratat pe larg în volumul dumneavoastră „Prevenirea criminalității”. În anul 2002 a fost înființat „Institutul Național de Criminologie” format din specialiști (sociologi, psihologi, juriști, informaticieni) care realizau studii privind  fenomenul infracțional și formulau propuneri în vederea reducerii criminalității. În luna decembrie a anului 2006, Monica Macovei,ministrul Justiției,a desființat institutul considerând că România nu are nevoie de așa ceva. Ați încercat de atunci să abordați problema reînființării acestui institut?

Lumea în care trăim traversează o perioadă în care flagelurile sociale cunoscute – criminalitatea, sărăcia, şomajul, drogurile şi alcoolismul, sunt amplificate de terorism, corupţie, crima organizată, degradarea mediului urban, precum şi de factori subtili cum sunt abuzurile, discriminările, absenţa controlului, promovarea violenţei prin mass-media. Pentru a evita mersul spre o societate terorizată din interior, analiza multidisciplinară a criminalităţii devine o necesitate a acestei perioade în care ordinea socială, respectarea legilor, supravegherea şi evaluarea riscurilor în timp şi spaţiu, informarea şi solidarizarea publicului la acţiunile de prevenire a criminalității devin foarte importante. 

Institutul Național de Criminologie (avea 15 angajați), a fost desființat în decembrie 2006, (H.G. 1918/2006), fapt care a generat îngrijorare în rândul specialiştilor din România dar şi pe plan internaţional: o ţară fără un institut de criminologie e mai puţin credibilă atunci când se angajează prin instituţiile sale să apere cetăţenii şi bunurile lor, ordinea de drept, să menţină un climat social liniştit, să impună legea în faţa ameninţărilor infracţionale. Iată un aspect mai puțin cunoscut: costurile anuale ale criminalității sunt enorme, de la zeci la sute de miliarde de euro! Aceste pierderi sunt de importanță politică și ar trebui să constituie o preocupare majoră în fiecare țară. Există un algoritm de calcul al acestor costuri (desigur, e nevoie ca ministerele să furnizeze datele necesare): ar fi deosebit de util să știm cât pierde astfel România în fiecare an. Ca urmare, cu banii economisiți prin programele de prevenire, s-ar putea finanța lucruri importante pentru creșterea calității vieții cetățenilor.

Au fost multe încercări de a convinge politicieni și demnitari ai statului să reînființeze Institutul dar fără niciun efect. Odată am avut prilejul să discut câteva ore cu Sorin Oprescu, fostul primar al Capitalei. S-a arătat interesat de prevenirii criminalității  în București și a promis că va desemna un înalt funcționar din primărie care să se ocupe de această problemă împreună cu mine. Am așteptat îndelung să mă caute cineva dar, până acum, promisiunea nu a fost onorată…

Problemele sociale devin probleme reale doar dacă sunt însușite de guvern: dacă acesta le ia în serios și alocă resurse umane, materiale și financiare, dacă reușește să obțină colaborarea experților în domeniu și dacă va controla periodic rezultatele întregului efort, există posibilitatea rezolvării lor într-un interval rezonabil. Dacă însă, dificultățile sociale nu sunt abordate în timp util, riscul ca ele să ajungă la un nivel unde nu se mai poate face nimic crește considerabil, acest lucru demoralizând cetățenii. Este şi cazul fenomenului infracţional din lumea contemporană.

Pot instituțiile de detenție românești să ţină sub control, sau chiar să diminueze, fenomenul infracțional din țara noastră?

Așteptăm prea multe de la instituțiile de detenție în privința reducerii criminalității când, de fapt, ele doar țin delincvenții izolați o anumită perioadă. Nu este corect să aruncăm recidiva în sarcina penitenciarelor. Chiar dacă acestea oferă deținuților programe educative, atât timp cât nu se schimbă nimic în viața lor reală de după liberare, nimic nu se va schimba în modul în care ei văd lumea și se încadrează în normele ei. Nu trebuie să aşteptăm ca singură, pedeapsa penală să-i facă mai buni pe condamnați: ce nu face o bună educaţie a copiilor în familie, un sistem de învățământ de înaltă calitate, existența locurilor de muncă atractive, salariile decente, măsurile de suport pentru cei dezavantajați, nu poate face nicio pedeapsă.                     

Florian Gheorghe este doctor în psihologie, conferențiar universitar și autor al mai multor volume, printre care Prevenirea criminalității (2005) și Penitenciarul – ultima autoritate (2016).