Florentina Ioniță. Femeie. Medic. General

„Războiul nu are chip de femeie” scria Svetlana Alexievici, dar femeile pot stabili excepționalisme militare. Mărturie stau paginile care urmează și care arată că femeile din Armata Română pot conduce avioane supersonice sau de transport strategic, pot comanda fregate sau unități de infanterie, pot salva militari răniți în teatre de operații și nu numai, sau pot îndeplini onoruri de gardă la cel mai înalt nivel. Unele dintre ele au stabilit aceste performanțe pentru prima dată la nivelul Alianței Nord Atlantice, care însumează armatele a 32 de țări.

Aceste femei au fost puse în valoare și prin sprijinul unor șefi de Stat Major precum Nicolae Ciucă, în dorința de a evidența superlativul resursei umane române concentrate în trupele de apărare națională.

Documentarul realizat de Gabriela Simon, împreună cu fotoreporterii Cristina Anculete, Alexandru Roșieanu și Costin Dincă, este omagiul Q MAGAZINE pentru Armata Română și pentru cei 20 de ani împliniți anul acesta de la aderarea noastră la NATO. Dosarul integral poate fi citit aici. FLORIANA JUCAN 

• Falimentul politicii externe. Președinția României plătește 3,4 milioane de dolari unei firme de lobby pentru „aprofundarea relației cu SUA”
• În numele Annei Sava, această fată deșteaptă…
• Florin Jianu: Antreprenorii români „sufocați de taxe și impozite” vor scăderea impozitării pe forța de muncă, reducerea impozitului pe dividende, reducerea TVA
• Ministrul Culturii, Demeter Andras Istvan, a demisionat
• Air China ar putea lansa ruta Beijing – Otopeni

În urmă cu 193 de ani, când și-a pus semnătura pe decretul de înființare a Spitalului pentru oastea pământească, spătarul Alexandru Ghica nu s-ar fi gândit că instituția creată de el va fi condusă, la un moment dat, de o femeie. General FLORENTINA IONIȚĂ a povestit pentru cititorii Q Magazine cum a ajuns prima femeie comandant al Spitalului Militar din București.

ȘOCUL MILITAR 

Se pregătea asiduu pentru Medicină. În clasa a XII-a, prin februarie, a aflat că există și medicină militară pentru fete. Habar nu avea că și fetele ar putea să opteze pentru această ramură până când, la o întâlnire cu mai multe cunoștințe, doctorul Morgoș – pe care l-a întâlnit atunci grație dirigintei ei – i-a dat această informație. „Mi-a spus că este o specializare deosebită, foarte incitantă. Mi-a trezit interesul, chiar dacă nu aveam nicio legătură cu armata. Nu aveam pe nimeni militar în familie, nu știam decât că în armată disciplina e pe primul loc. Mi-am dat seama că această facultate s-ar potrivi felului meu de a fi.

Mi se părea că medicina militară însemna, de fapt, ordine, disciplină și un alt tip de gândire.

Mi-a plăcut ideea și m-am lăsat purtată de entuziasm.  Înainte de examenul propriu-zis, trebuia să treci de niște probe eliminatorii. Erau probele sportive, vizita medicală, testele psihologice. După ce treceai de toate acestea, te puteai, în sfârșit, înscrie la facultate. Era un filtru de recrutare. 

Părinții nu au fost deloc încântați de alegerea mea, ba dimpotrivă. Nu puteau concepe ca fata lor să devină militar. Și totuși, am mers mai departe. M-am ghidat după vorbele lui Napoleon: Orice soldat poartă în raniţa lui un baston de mareșal. Am fost 25 pe loc. La fete erau doar 20 de locuri. Vă dați seama ce concurență acerbă! Am intrat a zecea, cu o medie foarte mare 9,50 sau 9,60. Vă imaginați ce entuziasm a fost! Am făcut liceul „Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Buzău, liceu pe care l-a urmat și George Emil Palade. Deci, făceam și eu cinste liceului de renume, odată cu intrarea la Medicina Militară. N-am prea avut vacanța la care speram după examen. La nici două săptămâni de la afișarea rezultatelor, ni s-a spus să ne prezentăm la București, pentru proba de haine. M-am prezentat, mi-au luat măsurile, și după alte două săptămâni am intrat în convocare. A fost un șoc, dar nu în sensul rău al cuvântului. 

Atunci am aflat ce presupune partea militară din medicină. Era vorba despre pregătirea fizică generală. Nu a fost ușor. Dar ne-am adaptat. 

Apoi a venit 15 septembrie, atunci începeau la aceeași dată școlile și facultățile. Am venit la București, ne-am probat uniformele, am depus jurământul, care a fost un moment emoționant. După toate acestea, am plecat la munci agricole. Am realizat că suntem studenți abia pe la jumătatea lui octombrie, când am intrat, efectiv, în clădirea facultății de la Eroilor. 

Întrecerea era permanentă, pentru că eram puțini studenți. Spre deosebire de cei de la Medicină, noi aveam și pregătirea militară, activitate desfășurată în paralel cu facultatea.  Asta a fost până în anul 4, când ne-au făcut ofițeri. Dar în fiecare vacanță de vară eram convocați pentru o lună la spitale militare. 

La prima convocare de la Institutul de Medicină Militară din București, au fost blânzi cu noi, făcând ca tranziția să fie treptată. Cel care ne-a supravegheat atunci a fost căpitanul Corneliu Dobrițoiu, devenit apoi ministru al Apărării.

Au urmat convocările la Focșani, unde eram cazați în cazarmă, în dormitoare de 40 de paturi supraetajate, îmbrăcate de campanie. Făceam defilare, trageri, instrucție cu masca de gaze pe figură, săpam șanțuri și așa mai departe. Adică pregătire generală ca orice cadru militar.”, povestește generalul Ioniță. 

Fiind structural foarte ordonată, la inspecțiile neanunțate hainele din dulapurile ei erau întotdeauna așezate la dungă, chiar dacă era voba de un fișet nu prea încăpător. 

La sfârșitul anului 4 a depus jurământul de ofițer și a devenit locotenent. A fost un moment important, solemn, emoționant. „Nu știu din ce motive, în 1987 facultatea noastră s-a desființat. A fost un șoc extraordinar. Erau reorganizări, era o perioadă de criză în toată societatea. Am avut totuși noroc, pentru că toți cei care intraserăm în facultate ne-am continuat studiile. Nu se mai organizau examene de admitere. Situația a durat până după 1990, când a fost reînființată instituția de învățământ. Până la desființare, am stat în căminul Institutului Medical Militar, de unde a trebuit să ne mutăm. Am devenit un intern în căminul Universității Politehnice. Doi ani de zile am fost medicul studenților de aici. De fapt eram studentă, dar cum locuiam ca intern, puteam face un fel de asistență medicală, un fel de practică în relația cu colegii din cadrul căminului.  Eram mai puțin decât un medic și mai mult decât un asistent pentru studenții de acolo. A fost frumos!”, își amintește, peste timp, cea care a devenit un medic de elită al țării.

Revoluția din 1989 a găsit-o chiar la Spitalul Militar. „Am fost încartiruită aici aproape două luni: din 18 decembrie 1989 până la 1 februarie 1990. Nu puteam pleca acasă. Am avut sentimente amestecate în acea perioadă. Nu știam ce se întâmplă, se trăgea de aici, au apărut lunetiștii, zvonuri multe, găuri în pereți etc. În acel moment am conștientizat rolul medicinii militare.

Am avut șansa, după Revoluție, să fiu medicul secundar al doctorului care l-a îngrijit pe generalul Gușă, care a fost internat în Secția medicală 3. Aici a stat până la deces.

Stagiatura mea a durat doar un an.”

Când s-au vacantat locuri pentru secundariat, Florentina Ioniță a  ales medicina internă, pentru că o definește cel mai bine. Este o specialitate unde poți interacționa cu pacientul, se nasc și relații umane dincolo de boli și tratamente, poți pune un diagnostic rapid și poți acumula experiențe diverse. 

„În momentul în care intră un pacient pe ușă, numai din atitudinea lui, din culoarea pielii, din modul în care se exprimă, din poziție, îmi dau seama cam spre ce diagnostic mă îndrept. Un sfert din diagnostic îmi este relevat de aceste semne”

În epoca telemedicinei și a roboților, pledează pentru medicină ca vocație, nu ca profesie, pentru că „trebuie să stai lângă un om bolnav care uneori miroase, alteori nu se poate mișca”. Dacă studenților nu „le place bolnavul”, dar le place medicina, ar trebui să opteze pentru paraclinic, adică radiologie, laborator, cercetare și așa mai departe. 

Toți am fost cândva pacienți și am știut dacă omul în halat alb este atent la ce îi spunem sau, din contră, se gândește la ale lui. Sunt nuanțe pe care pacientul le simte. Un student de 10 nu este obligatoriu să devină un medic de 10. Dacă îți alegi greșit cariera, îi vei frustra pe pacienți și, în plus, vei avea și tu frustrările tale, avertizează interlocutoarea mea. 

ÎNTOARCEREA

După ce a făcut trei ani de secundariat, trecând prin Spitalul Colțea, Spitalul „Carol Davila” și Spitalul Militar, a susținut examenul de specialitate. Postul pe care l-a ales a fost medic șef la Policlinica Centrală a MApN, unde era Comisia MApN. 

Avea 28 de ani. Prima provocare ca manager a fost reorganizarea activității.

Generalii, obișnuiți să trimită un subordonat la medicii Policlinicii care trebuiau doar să ștampileze, formal, documentul vizitei medicale obligatorii, au fost uimiți că noul manager, Florentina Ioniță, deși inferioară în grad, a impus regula prezenței in personam. 

Câțiva ani mai târziu, s-a reîntors la „prima dragoste”, Spitalul Militar Central. 

De când a intrat prima dată pe poarta spitalului s-a îndrăgostit de acest loc, deși era rătăcită și nu știa încotro s-o ia, pe cine să întrebe. Spitalul, cu clădirile lui, cu parcul, totul a încântat-o. A fost dorința ei să lucreze aici. Iubește și acum spitalul ca atunci când a intrat pentru prima dată pe poarta lui… Acum îl conduce. „Am simțit că trebuie să fac ceva pentru acest loc ca și cum ar fi un membru al familiei mele pe care trebuie să îl ajut să se însănătoșească. În scurt timp, poate într-un an sau doi, chiar voi reuși să terminăm de renovat toate clădirile”, spune Florentina Ioniță. 

A terminat doctoratul. A tot amânat momentul căsătoriei pentru că i se părea că mai are de făcut ceva, de parcurs niște etape. A rămas însărcinată și l-a născut pe Teodor, la 2 mai 1997.  Nu a întrerupt serviciul decât pentru opt luni. Deși se bucura din plin de mica ei minune, avea sentimentul că dacă mai stă acasă pierde foarte mult. Așa că s-a întors. 

A profesat ca medic gastroenterolog și medic internist. În anul 2008 devine șef al Secției de medicină internă și începe alte transformări. Modifică laboratorul de endoscopie, circuitele din spital și protocolul internărilor. 

În 2012, odată cu prima reorganizare, înființează Secția de Gastroenterologie. În 2014, devine comandant al spitalului, fiind prima femeie ajunsă la conducere.

„Voiam să fac foarte multe lucruri, dar nu puteam. Ba n-aveam de asta, ba n-aveam de cealaltă. Poate nici eu nu rezonam foarte bine cu cei care conduceau la momentul respectiv, adică mi se părea că sunt prea înceți pentru ce aș fi vrut să se întâmple.

În momentul în care s-a eliberat postul de comandant, m-am gândit dacă ar fi o idee bună să mă prezint la concurs.

Stricam o tradiție. Nu s-a întâmplat niciodată în istoria de 193 de ani a spitalului ca o femeie să îndrăznească să viseze la asta, cu atât mai puțin să se prezinte la examen. Din toate timpurile comandantul era un bărbat.

Am văzut că îndeplinesc criteriile necesare și atunci de ce să nu mă înscriu? Am făcut-o. Inițial, am fost șapte candidați, ulterior rămânând patru. Am câștigat și pentru că am avut un proiect de management foarte bun”, rememorează Florentina Ioniță care, la momentul preluării funcției era doar colonel.  

A fost un șoc pentru toată lumea când s-a anunțat rezultatul concursului. Premiera a generat numeroase interviuri și articole de presă. Chiar dacă se stabilea un precedent, nu a simțit niciodată din partea colegilor bărbați o atitudine ostilă sau misogină. Mai mult decât atât, a mers mai departe, implicându-i pe toți în procesul de management. 

„Spitalul Militar Central nu este ca oricare din această țară. Se ajunge greu aici, se dau concursuri foarte grele, se cere un standard extrem de ridicat și anumite calități. Am învățat că nu poți conduce singur. Cum să fii cel mai bun manager dacă ceilalți nu sunt lângă tine? În astfel de condiții, fiecare a știut ce trebuie să facă pentru a transforma Spitalul Militar într-un brand de referință al medicinii militare.”

Doctorii de aici nu îmbracă doar halatul, ci și haina militară. Rolul spitalului a crescut odată cu conflictul din Ucraina.

Un sector este dedicat militarilor veniți din teatrele de operații, fiind un spital de ROL 4. Teoretic, militarii răniți în misiuni au trecut deja prin etapele inițiale de tratare și ajung aici într-o stare relativ stabilă, dar destul de gravă. „Am avut un pacient care a venit de la Walter Reed, a cărui supraviețuire a fost o minune. Spitalul American Walter Reed este cel mai mare spital NATO, de ROL 5, considerat spitalul suprem din lume, cel mai mare și cel mai performant pentru medicina militară. Aici sunt tratați inclusiv președinții Statelor Unite și membrii Congresului. Cei mai mulți militari răniți au nevoie de protezare, de reevaluare psihologică.”

În acest moment, se fac toate demersurile pentru înființarea primului Centru de stres post-traumatic. Proiectul de înființare este deja la Ministerul Sănătății. 

Florentina Ioniță a vizitat spitale similare din Germania, Statele Unite, Franța și China și a înțeles că medicii români sunt excepționali, deși uneori suntem deficitari la infrastructură.

Contractul cu Casa de Asigurări de Sănătate generează un număr de cca 100.000 de pacienți anual în Spitalul Militar Central, ceea ce, în opinia comandantului Ioniță, reprezintă un „antrenament permanent”. Surprinzător, americanii abia acum încearcă să încheie contracte între spitalele militare și casele de asigurări. La fel se întâmplă și în Franța. 

„Israelul are o situație deosebită. Nu are spitale militare, dar toate devin instantaneu, când e cazul. Nu au medicină militară, dar toți medicii, înainte de-a începe să profeseze, fac un stagiu militar”, adaugă interlocutoarea mea.  

Este profesor la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, predă semiologie medicală și gastroenterologie, îi face mare plăcere să fie profesorul studenților săi, dar iubește să coordoneze rezidenții: „Cu rezidentul stai zi de zi, pe el poți să-l instruiești și el te reprezintă. Trebuie să le folosești entuziasmul în scop creator. Trebuie să-ți dai seama că nu sunt toți sunt la fel de buni și aici e o problemă: pe cine ții, pe cine nu ții? Nu păstrez decât rezidenții care sunt buni și care înțeleg, care simt că mă vor reprezenta. Sunt rezidenți pe mâna cărora m-aș da fără ezitare dacă aș veni la spital în calitate de pacient.

Așa îi instruiesc și așa le spun și colegilor mei să o facă: să îi pregătim astfel încât, dacă am ajunge la spital, ca pacienți, să avem încredere că i-am învățat tot ce trebuie, nu doar profesional, ci și moral.

Am avut promoții de rezidenți deosebiți”, spune cu mândrie profesorul Florentina Ioniță.

Ferindu-se de patetism, comandantul Spitalului Militar Central învestește uniforma pe care o poartă cu încărcătura a tot ceea ce înseamnă armata română de-a lungul istoriei. „Haina militară reprezintă apartenența la o castă extraordinară. Pentru mine este o onoare deosebită și o mândrie, în același timp, să aparțin acesteia, mai ales că sunt prima femeie medic cu grad de general din Armata Română”, ne-a spus la final Florentina Ioniță.