De câțiva ani, România a intrat în epoca „politicii gâlcevitoare”. Folosesc o traducere pentru „contentious politics”, un termen de origine engleză care relevă tactici și tehnici disruptive din spațiul public, de cele mai multe ori țintind politicile guvernamentale, pentru evidenția anumite idei.

Demonstrații, marșuri, greve, disobediență civilă și chiar forme mai agrava(n)te se află printre exemplele acestui mod radical de a face politică. Sunt vizibile și în România, însă este dificil de evaluat impactul acestora în acest moment. Sunt elemente care indică polarizarea și radicalizarea spațiului public, altele care îți indică dezvoltarea societății civile și creșterea unor forme de participare politică.

Un astfel de caz a fost protestul de sâmbătă, 20 ianuarie, o mișcare care nu a reușit să se ridice la așteptările ridicate de modelul participării publice promovat de Facebook.

Un protest anunțat pe rețelele de socializare pentru București de 13 grupuri de inițiativă promisese „revoluția generației noastre” și peste 22.000 de participanți numai în București. Grupuri de inițiativă din țară și din diaspora au contribuit la lărgirea acestei mișcări și, cu puternic sprijin politic, oamenii au ieșit în stradă, dar au uitat revendicările și soluțiile.

Protestele – strategiile politicienilor?

Sper să nu ajung să mă repoziționez pe un punct de neutralitate pe subiectul protestelor. Mă gândesc la câteva elemente care ar face ca aceste proteste să își piardă relevanța, utilitatea, și care m-ar putea face să aleg o poziție neutră, reconsiderând pozițiile anterioare de susținere:

• Asocierea acestor proteste cu o serie de lideri politici noi sau vechi, precum și emergența unor lideri ai protestelor.

Includ aici și folosirea acestor proteste pentru a justifica lipsa de acțiune politică a opoziției politice. Într-un cadru democratic, nu poți renunța la interesele populației și la fiecare vot, de oriunde ar fi el, oricât de confortabile sunt alternativele, la fel cum nu poți renunța la obținerea consimțământului celor guvernați.

• Deturnarea mesajelor protestelor în tradiționalul „PSD, ciuma roșie” sau, mai nou, împotriva președintelui Iohannis.

Nemulțumirile oamenilor din ultima perioadă s-au referit la justiție, taxare și bună guvernare – legile privind reforma justiției în dauna recomandărilor internaționale, declarația 600 și demersurile transpartinice de anulare a unor obligații fiscale, asigurarea transparenței, dezbaterii și unui proces inclusiv de realizare a politicilor publice.

• Folosirea protestelor pentru pregătirea unor viitoare coaliții politice sau candidați pentru alegerile următoare.

Alegerile sunt în apropiere și suntem, probabil, într-un timp suficient de bun pentru o astfel de strategie. În Republica Moldova, protestele începute din 2015 și continuate până în preajma alegerilor prezidențiale au dat cei doi candidați care au ajuns în turul al II-lea.

În Ungaria, alianța condusă de FIDESZ este în sondaje în jurul pragului de 50% pentru alegerile din primăvară, chiar dacă de la a doua majoritate obținută în 2014 a avut anual proteste masive ale opoziției împotriva măsurilor promovate de guvernul condus de Viktor Orban.

Dacă Proclamația de la Timișoara vorbea despre democrație, toleranță și respect, mesajele protestelor proiectate pe un bloc din fața Palatului Parlamentului includ „Ne-am săturat cât ați furat” și „PSD, ciuma roșie”.

Q Magazine

Cine dă mai mult la TV?

Antena 3 prezenta un număr de 20.000 de protestatari, iar Digi 24 – 60.000. Hot News.ro estima numărul participanților la circa 40.000, iar Realitatea TV la 70 000. 

Mai mult, asistăm la o nouă formă de decredibilizare a unor posturi de televiziune – cele care aleg să se transforme în „Scînteia”, versiunea audiovizuală, la aproape trei decenii de la Revoluția din 1989, renunțând la respectarea valorilor democrației liberale, dar vorbind în numele lor, este un model preferat și de cele care susțin protestele, și de cele care susțin guvernul.

Există riscul ca aceste mișcări să se îndrepte către o formulă mult mai radicală în momentul în care cei care acum sunt în piață vor ajunge la guvernare, ori când cei de la guvernare se vor fi săturat de această modalitate de a face politică de opoziție, în care vor desconsidera prin măsurile luate sau plănuite anumite grupuri marginalizate social sau politic pentru care este nevoie de ajutor din partea guvernului sau a instituțiilor statului, șubrezind pilonii democrației.

„Politica răzbunării” este o altă practică comună în succesiunile guvernelor din ultimul deceniu.