ceva
Actual

Mitul Kövesi

Cum a ajuns Laura Codruţa Kövesi să întruchipeze mitul femeii care s-a măritat cu justiţia, sub binecuvântarea Statului de drept. Câteva explicații.

Metamorfoza luptei anticorupţie

Când se va face autopsia luptei anticorupţie din România, foarte probabil istoricii însărcinaţi cu această muncă vor ajunge la concluzia că una dintre cauzele eşecului a fost tocmai personalizarea acestei lupte, transformarea ei într-o epopee, într-un basm, cu personaje pozitive în mod absolut şi personaje negative în mod absolut, într-o naraţiune biblică în care îngerii Binelui luptă cu perverse legiuni demonice. Iar ceea ce este mai grav, acest basm cu anticorupţia nu s-a rezumat a fi doar o strategie de P.R., ci a devenit discurs oficial, instituţionalizat.

Efectul l-am văzut, îl vedem şi îl vom mai vedea toţi: o bună parte a opiniei publice şi o bună parte a clasei politice au ajuns să creadă că povestea este adevărată: că „zmeii” şi „balaurii” există, că ei sunt cauza tuturor problemelor, dar că există şi super-eroi, eminamente pozitivi, care pot să distrugă Răul. Şi astfel lupta împotriva corupţiei ajunge să semene inevitabil cu „lupta de clasă” din comunism: mecanismul ideologic prin care se poate explica orice problemă dintr-o societate şi prin intermediul căruia se poate justifica orice abuz în interiorul societăţii respective: căci, nu e aşa? Duşmanul fiind diabolizat până la mitologizare, se poate justifica orice pentru combaterea lui.

Ieşirea din poveste

Pe de altă parte, în faţa inevitabilelor evidenţe şi dezvăluiri, o altă parte din societate a ieşit din basm şi a ajuns să conteste tot ceea ce înseamnă luptă anticorupţie, profund dezamăgiţi de confruntarea cu realitatea.

Printre personajele-cheie ale acestui basm, de fapt chiar personajul pozitiv  principal, este Laura Codruţa Kövesi, transformată de o propagandă intensă şi deloc temperată, în îngerul justiţiar, în arhanghelul salvator al României curate. Ea este cea care luptă împotriva întregului sistem, corupt şi ticăloşit, personificat mai ales de partidul zmeilor cei răi, Partidul Social Democrat, deşi monştri corupţi se găsesc peste tot în societate, fapt care trebuie să ne menţină vigilenţi şi pro-activi.

Tânără, sportivă, fără să fie însă frumoasă, neglijent îmbrăcată, părând total dezinteresată de micile griji şi plăceri feminine, cea care a devenit şefa luptei anticorupţie are portretul ideal pentru a întrupa personajul justiţiarului ideal: tenacitatea tinereţii, energia fizică a sportivului, neglijenţa ascetică a persoanei care şi-a dăruit viaţa cauzei. O discreţie demnă de cauze mai nobile învăluie viaţa personală a şefei DNA, subliniind mitul femeii care s-a măritat cu justiţia, sub binecuvântarea Statului de drept.

La construcţia mitului Kövesi au contribuit mai multe instituţii, un ochi atent putând observa relativ uşor premeditarea fabricării lui. Mai întâi să remarcăm faptul că Laura Codruţa Kövesi este singurul nume vehiculat atunci când vine vorba de DNA şi de lupta anticorupţie. Majoritatea procurorilor DNA îşi desfăşoară activitatea în cel mai mare anonimat, iar opinia publică este lăsată să trăiască cu impresia că, de fapt, de toate şi de tot se ocupă ea, eroina, Codruţa.

Mitul Kövesi

Ambasade ale unor ţări aliate au forţat şi încălcat de mai multe ori limitele mandatului diplomatic pentru a susţine nu doar lupta anticorupţie, ci pe doamna Kövesi. Să ne aducem aminte de declaraţia ambasadorului SUA de pe 19 ianuarie 2017 (cu o zi înainte de schimbarea oficială a puterii în Statele Unite): „Statele Unite o susţin ferm pe Laura Codruţa Kövesi, procuror-şef al DNA, şi toate instituţiile de luptă  împotriva corupţiei din România”, din care deducem că doamna Kövesi este mai mult decât funcţionarul-şef al unei instituţii. Ea este prin ea însăşi o instituţie, pe care Statele Unite o susţin nominal.


 Kövesi

Procurorul care a transformat delaţiunea şi autodenunţul în metodă de lucru.


Chiar şi gesturi care ţin de uzanţe protocolare, precum decorarea şefei DNA, devin evenimente de P.R., prilej pentru regizarea unor filme în care să se sublinieze solidaritatea românilor nu doar cu lupta anticorupţie, ci şi cu persoana Laurei Codruţa Kövesi.

Şi politica doamnei Kövesi în raport cu mass-media este foarte bine gândită. Nu puteţi găsi decât interviuri bine pregătite înainte, în care reporterii au avut grijă să nu o pună în încurcătură pe doamna procuror-şef. Presa negativă este aproape imediat contracarată prin atacuri venite din partea presei favorabile „justiţiei”, dar şi a ceea ce numim mai mult sau mai puţin potrivit „societatea civilă”.

A o ataca pe Laura Codruţa Kövesi atrage imediat suspiciunea rezonabilă de a fi jurnalist favorabil corupţilor şi tuturor „penalilor” şi, implicit, un duşman al luptei împotriva corupţiei.

Manifestaţii de proporţii şi petiţii populare prin care se solicită închiderea unor televiziuni doar pentru că au îndrăznit să pună sub semnul întrebării incoruptibilitatea DNA şi a personajului său cheie au fost şi  vor mai fi probabil forme de exprimare a unei părţi a societăţii civile de la noi.

Căderea

Dacă ar fi să contabilizăm atacurile aduse mitului Kövesi, putem să identificăm trei momente importante: afacerea Black Cube, chestiunea plagiatului comis de şefa DNA în redactarea tezei sale de doctorat şi dezvăluirile senzaţionale ale fostului deputat PSD-PRU, Sebastian Ghiţă.

Afacerea Black Cube a fost o încercare nereuşită de a o submina pe Kövesi. Deşi era ţintă, a devenit beneficiara de imagine a unei poveşti cu spioni, servicii secrete şi mobilizări de forţă având ca scop compromiterea eroinei luptei anticorupţie. Lipsa de profesionalism a celor trimişi să o spioneze pe şefa DNA, capturarea lor, impresia nebuloasă lăsată de şi aşa puţinele dezvăluiri cu privire la ce s-a întâmplat de fapt, au dus la avantajarea doamnei Kövesi, prezentată ca o victimă care, iată, a reuşit să scape dintr-o conspiraţie teribilă construită împotriva ei.


13%

Încrederea cetăţenilor români în justiţie a scăzut în ultimele luni ale anului 2016 cu 13% faţă de anul precedent. Potrivit datelor Eurobarometrului pentru primăvara anului 2016, în prezent, 35% dintre români au încredere în justiţie şi în sistemul judiciar. Datele arată că 60% dintre cei chestionaţi au declarat că au tendinţa să nu creadă în justiţia din România, în creştere cu 12% faţă de 2015. Dintre cei intervievaţi, 5% au declarat că nu ştiu.


Nu acelaşi fapt se poate spune despre celelalte două atacuri. Plagiatul tezei de doctorat este un subiect mai vechi, apărut în presă în contextul scandalului de plagiat al lui Victor Ponta şi al valului de dezvăluiri cu privire la plagiatele mai multor demnitari, care a urmat ulterior. Nimeni nu i-a dat însă atunci suficient de multă atenţie.

Subiectul a redevenit de actualitate în 2016 şi nu a mai putut fi îngropat, chiar dacă s-a încercat în cel mai hilar mod: transformarea plagiatului în ceva nesemnificativ. După acest verdict hilar, în care procentul textului identificat ca fiind plagiat a fost considerat nesemnificativ şi insuficient pentru a solicita ridicarea titlului doctoral, s-a decis totuşi că lucrarea este nepublicabilă şi unii membri ai comisiei au încercat să salveze ceva din propria onoare academică, criticând teza pe conţinut: nu ar fi suficient de mult plagiată pentru a fi anulată, dar este în schimb o lucrare submediocră.

Deşi a rămas cu titlul doctoral, Laura Codruţa Kövesi şi-a văzut mitul vulnerabilizat. Acest fapt nu i-a periclitat însă cariera de arhanghel justiţiar, dată fiind replierea impecabilă a presei şi a liderilor de opinie loiali cauzei în jurul ei, dispuşi să îi ierte şi un plagiat (pe care nu îl iertaseră lui Ponta) doar pentru că ea este eroina luptei anticorupţie. Şi, nu e aşa? Furtul nu e corupţie, mai ales dacă e furt intelectual.

Sebastian Ghiță, alternativă la basmul DNA

Însă dezvăluirile lui Sebastian Ghiţă au fost mult mai eficiente şi nu pentru că ar fi fost mai credibile, ci pentru că Ghiţă a propus societăţii o alternativă la basmul DNA: povestea relaţiilor sale şi ale altora cu Laura Codruţa Kövesi. O poveste se contracarează cel mai uşor cu o altă poveste. Serialul dezvăluirilor lui Ghiţă ne-a spus (atât cât a fost difuzat) povestea din spatele basmului DNA: o istorie cu corupţi, trafic de interese, spioni români şi străini, cercuri de influenţă şi legături de tip mafiot, care sub masca luptei anticorupţie au preluat controlul asupra unor instituţii ale statului şi au încercat să preia controlul şi asupra statului.

Protocolul SRI-DNA

Spre deosebire de afacerea plagiatului, în care singura victimă a fost una colaterală – mediul academic românesc – povestea lui Sebastian Ghiţă nu a rămas fără consecinţe. Demisia generalului Coldea, prim-adjunct al directorului SRI, erou şi complice al doamnei Kövesi din confesiunile lui Ghiţă, a fost o foarte puternică lovitură dată mitului incoruptibilei şefe DNA, fiind – strict din perspectiva comunicării – o confirmare cel puţin parţială a poveştilor spuse de fostul deputat PSD-PRU.


Lupta împotriva corupţiei ajunge să semene inevitabil cu „lupta de clasă” din comunism.


Mai mult chiar, doamna Kövesi începe să facă greşeli din cele mai grave pentru cineva care ar trebui să fie eroina perfectă a unei poveşti care se presupunea a fi perfecte: greşeli de comunicare. A nega dezvăluirile lui Sebastian Ghiţă invocând doar faptul că sunt declaraţiile unui infractor, este cel puţin hilar, atunci când această justificare vine din gura unui procuror care a transformat în metodă de lucru delaţiunea şi autodenunţul provenite majoritar de la infractori condamnați. De asemenea, a nega existenţa unui protocol SRI-DNA, după ce ai recunoscut în presă cu ceva timp înainte existenţa lui, nu este semn de coerenţă, ci de panică.

Desigur, niciuna din părţi nu poate pune acum concluziile pentru niciuna dintre poveştile ideologice care ne sunt livrate ca înlocuitori pentru adevăr: nici la legenda anticorupţiei, nici la mitul doamnei Kövesi, nici la istoriile domnului Sebastian Ghiţă.

Însă ce este sigur este faptul că o societate matură este o societate care nu se lasă uşor manipulată. Iar poveştile cu eroi impecabili şi duşmani iremediabili au stat tot timpul la baza dictaturilor, nu ţărilor iubitoare de libertate.

 

Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top