„Sinuciderea” lui Alain Delon

Pandemia și războiul din Ucraina – ambele evenimente traumatice în sine, pe care nu le-am depășit încă – ne-au obișnuit cu proximitatea morții. O moarte însă impersonală și străină, care face o muncă de contabil de duzină. Poate de aceea, când apar informații că un monstru sacru precum Alain Delon se  (pre)gătește de trecerea la cele veșnice, media începe să vuiască.

• Președinții Curților de Apel, îngrijorați de „atacurile fără precedent la integritatea şi stabilitatea statală a României”
• PSD l-ar putea accepta pe Eugen Tomac în funcția de premier
• ÎCCJ, atac fără precedent la guvernul Bolojan: Demonizează Justiția și transformă magistrații în ținte
• Budăi, despre Bolojan: Un om care a reușit ceea ce părea imposibil
• Primul pas către „împăcarea” sistemului de sănătate public cu cel privat

„DE TOT SCÂRBIT, ÎN MOARTE-AȘ VREA SĂ FUG…”

Totul a plecat de la o dezvăluire făcută de Anthony Delon, unul dintre fiii actorului, care a afirmat la începutul lunii aprilie, că tatăl său i-a cerut să fie eutanasiat…

Actorul împreună cu fiul său, Anthony Delon, la biserica Saint Germain des Pres unde a avut loc înmormântarea lui Jean Paul Belmondo, septembrie 2021. Foto Profimedia

În Sonetul 66, vlăguit de tarele societății sale, Shakespeare îi cerea morții să-i închidă ochii, pentru a nu mai fi martorul unor nedreptăți strigătoare la cer. De exemplu, oamenii merituoși care se chinuie să supraviețuiască, în vreme ce impostorii se lăfăie în mătăsuri, inocenții împinși spre păcat, talentul îngrădit, credința coruptă etc.

Într-un interviu publicat în 2018 (Moi, Delon: l’interview de sa vie, în Paris Match), Delon părea un ecou întârziat al poetului: „Viața nu îmi mai aduce prea multe lucruri. Am cunoscut totul, am văzut totul. Dar, mai ales, urăsc această epocă, mă face să vomit. Sunt acei oameni pe care îi urăsc. Totul este fals, totul este deformat. Nu mai există respect, nu se mai respectă cuvântul dat. Doar banii contează. Auzi vorbindu-se despre crime pe tot parcursul zilei. Știu că voi părăsi această lume fără regrete”.

În 2019, Alain Delon a primit un Palme d’Or onorific pentru întreaga sa carieră. După anunțul nominalizării, Academia Franceză de Film a fost asaltată de adepții corectitudinii politice cu cereri de revizuire a deciziei, întrucât actorul ar fi „rasist, sexist și antiprogresist”.

În replică, intervievat de postul de televiziune Rai 3 în legătură cu acest subiect, artistul și-a apărat cu aceeași fermitate punctul de vedere: ÑEu nu prea mai am de stat mult pe-aici, am avut o viață lungă și extraordinar de frumoasă, într-o lume care măcar pretindea că e normală la cap. Am avut femei frumoase, mâncare bună, prieteni de calitate. Și slavă cât cuprinde, nu că mi-o doream neapărat, dar asta mi-a adus dragostea și prețuirea oamenilor, care nu poate fi cuantificată. În consecință, transmit Academiei că poate să dea curs petiției, acest trofeu mă interesează foarte puțin, spre deloc. Mă interesează însă, chiar mă îngrijorează enorm, încotro se rostogolește această lume scrântită, sărită de pe axul firescului și normalității. Aceasta țară, Franța, a generat și a cunoscut pe propria piele ororile unui iacobinism robespierrian, practic atunci francezii au încetat să mai fie o națiune măreață, pe placul lui Dumnezeu”…

RITURI DE TRECERE

Nu este neobișnuit pentru unii seniori să se uite cu nostalgie peste umăr și cu dezamăgire neostoită în jur: „Ca doi bătrâni din vremi uitate,/ Ne tânguiam că-n vremea noastră/ Erau așa frumoase toate;/ Că dragostea, credința, cinstea/ Pe zi ce merge, tot dispar,/ Și cât de scumpă e cafeaua,/ Și banul cât e azi de rar!…” (Heinrich Heine, Copii eram…!)

În ultimul său interviu, apreciatul istoric Florin Constantiniu afișa o atitudine izbitor de asemănătoare cu cea a starului francez: „Ce-mi doresc în 2011? Să scap cât mai curând din această lume de hoție, ticăloșie și nevolnicie, care este România de astăzi. Întrucât sunt prea bătrân pentru a mai emigra, cum nu există la noi clinici de eutanasiere voluntară, cum procurarea Furadanului salvator e oprită prin lege, nu-mi rămâne decât să-L rog pe Dumnezeu să mă ia la El, rapid și ușor”.

De unde vine, de la o anumită vârstă, disprețul față de prezent (oricât de urât și dezgustător ar fie el)? Pe măsură ce ne apropiem de pragul trecerii, simțim, probabil inconștient, dorința de a scăpa de dorul lumii („Lume, lume, soră lume/ când să mă satur de tine…”). Ori nu te poți despărți în pace de ea, decât dacă-i exhibi tarele și-i acoperi farmecele. Numai așa poți scăpa de vraja sa și de dragostea față de ce înseamnă. Ca să te poți detașa fără păreri de rău… 

Alain Delon a câștigat premiul César în 1985 pentru Cel mai bun actor cu filmul Notre Histoire. În 1991 a primit Legiunea de Onoare. A câștigat Ursul de Aur onorific la cea de-a 45-a ediție a Festivalului de Film de la Berlin și în 2019 a primit Palme d’Or onorific în cadrul Festivalului de Film de la Cannes. Foto Profimedia

„ȘI DE-A FI SĂ MOR…”

Bătrânețea nu iartă pe nimeni. Și fostul simbol al virilității se simte împovărat de cei 86 de ani, cu atât mai mult cu cât, în ultima perioadă, a suferit din cauza unor multiple probleme de sănătate. De pildă, în primăvara anului 2012 și în septembrie 2013, a fost internat din cauza unor aritmii cardiace, iar în iunie 2019, a suferit un accident vascular.

Dar trebuie spus că actorul cochetează cu gândul morții nu de ieri, de azi. Cine are răbdarea de a răscoli internetul, poate dibui declarații ale sale în acest sens, care datează încă din anii ’90 (și reluate, peste ani, în 2005, într-o exprimare asemănătoare): „Mă gândesc deseori la sinucidere. E doar un joc de copii, îmi și imaginez scena. Dar dintr-un singur motiv m-aș sinucide: în cazul unei boli ireversibile, care degradează organismul și fizic, și psihic. Atunci n-aș aștepta finalul, nu L-aș lăsa pe Dumnezeu să decidă ziua în care o să mor. În rest, sinuciderea m-ar face de râsul proștilor și de plânsul copiilor mei!”

Un documentarist destoinic poate găsi multe citate similare. „Un erou trebuie să știe să moară. Îmi plăcea să mor, căci este un punct final”, spunea el pentru Le Monde, în septembrie 2018. În alte interviuri, a vorbit chiar despre intenția sa de a trece Styxul împreună cu câinele său: „Dacă mor înaintea lui, îi voi cere veterinarului să plecăm împreună. (…) Prefer mai degrabă asta decât să știu că îl vor lăsa să moară pe mormântul meu de atâta suferință”. De asemenea, este bine cunoscut că susține sinuciderea asistată, o practică autorizată în Elveția, Delon având cetățenia acestei țări și locuind aici.

În plus, s-a exprimat despre ultimele dorințe, menționând că vrea o înmormântare lipsită de fast și că a luat măsuri de precauție pentru a evita disensiuni între moștenitori.

După cum se poate remarca, acestea nu par gândurile unui sinucigaș, ci ale unui om care înțelege să iasă din scenă cu demnitate și lăsând în urma sa lucrurile rostuite. Iar ideea sinuciderii e însoțită de mioriticul condițional optativ. În schimb, Robin Williams, un alt gigant al marelui ecran, a fost mult mai discret cu problemele sale de sănătate sau cu viziunea sa asupra eternei despărțiri, dar a recurs, în mod dramatic, la gestul extrem.

„TÂMPIȚILOR, AȚI ROSTOGOLIT O ȘTIRE FALSĂ!”

La începutul anului, Anthony Delon a publicat un volum autobiografic cu titlul Între câine și lup. În acesta, el povestește că i-a promis tatălui său că, atunci când va sosi ceasul, îl va sprijini să recurgă la sinuciderea asistată.

Ulterior, publicații din întreaga lume l-au citat, speculând asupra iminentei dispariții a actorului.

Un alt fiu al lui Delon, Alain-Fabien, s-a arătat revoltat de modul în care media a tratat subiectul, producând un fake news. El a izbucnit pe pagina sa de socializare: „Nu fac asta de obicei, dar am început să-mi pierd cumpătul! De două săptămâni tot citesc în presă și ´în așa-zise revisteª că tata vrea să-și pună capăt vieții prin așa numita eutanasiere. Este al dracului de fals! Iar sursa este o frază smulsă din context, dintr-o carte. Voi, ziariștilor, ar trebui să vă fie rușine. Numiți asta jurnalism? Nu, este o știre falsă! Tâmpiților!”

Alain-Fabien a avut totuși răbdarea de a explica cum au dospit zvonurile și ce nu s-a înțeles: „Există o diferență uriașă între ´Fiule, în cazul în care sunt conectat la un aparat și în comă, vreau să mă deconectați (ceea ce, apropos, s-a întâmplat și nu l-am deconectat, dimpotrivă, am decis să îl ținem în viață)’ și sinucidere.”

Ce-ar mai fi de spus?

În ce ne privește, credem că Alain Delon va trăi, prin intermediul peliculei, tot atât timp cât cea de-a șaptea artă. Iar cei care-l admiră nu-i pot dori decât o moarte respectabilă. Eventual, de samurai, dacă aceasta este, într‑adevăr, voința sa.