Vals ÎN SALOPETĂ

Vocea lui coborâse, abia audibilă. Dar nu ne deranja diminuarea tonului. Dimpotrivă. Rezonanța celor spuse creștea. Lacrimile ei erau puține, dar căzuseră pe copertă. El scoase din buzunar o batistă albă, luă mapa din mâinile ei și o șterse ușor.

• În numele Annei Sava, această fată deșteaptă…
• Ce așteptări au antreprenorii români de la viitorul guvern. „Sunt sufocați de taxe și impozite”
• Ministrul Culturii, Demeter Andras Istvan, a demisionat
• Air China ar putea lansa ruta Beijing – Otopeni
• CSM atrage atenția asupra situației din justiție: creșterea volumului de cauze pe rolul instanțelor, deficit de judecători

ROMÂNIA-JAPONIA 1921-2021

– Mă iertați, spuse doamna, și adăugă cu un aer de scuză: La vârsta noastră…

– Vedeți, spuse el ridicând mapa, acesta e simbolul a ceea ce despărțea două lumi. Nu știu dacă înțelegeți. Era o frontieră între lumea din jurul nostru și cealaltă, lumea noastră, numai a mea și a ei! În mod secret, treceam această frontieră în fiecare zi și așa ne-am salvat sufletele!

– Tania, am nevoie de ajutor. Poți să cobori în salonul de protocol?

– Abia am pus supa pe foc, știi, trebuie să gătesc, să avem de mâncare. Cred că într-o oră vine și Ana din excursie. Ai terminat raportul?

–Închide aragazul și vino! Trebuie să mă ajuți! Te rog!

Raportul nu-l terminasem. Ambasadorul insistase ca mâine, luni, la prima oră, să-i prezint o ciornă a raportului. Petrecusem deja doi ani la Tokyo. Ca prim colaborator, adjunct al șefului misiunii, eram deci în poziția de a contribui cu o secțiune importantă la raportul anual al ambasadei. Ambasadorul voia o primă schiță a modului în care evoluaseră relațiile dintre România și Japonia. Nu cronologie. Analiză! Deci, trebuia să decantez, să distilez și să-i ofer o evaluare cuprinzătoare și semnificativă.

Alesesem, în programarea serviciului de permanență pe ambasadă, această zi de duminică, tocmai ca să fiu liniștit și să mă concentrez. Tania se dedicase bucătăriei, deconectată temporar de presiunea biroului și de dosarele curente pentru urmărirea acțiunilor de politică externă. Își putea permite să se desprindă de ținuta diplomatică diurnă și să se regăsească în noblețea minimă, dar nu secundară, a șorțului casnic! Fiica noastră, Ana plecase într-o excursie la Yokohama cu colegele de liceu. Eu adunasem în ultimele zile o mulțime de hârtii, ciorne de rapoarte trimestriale, sinteze bilaterale, eram foarte mobilizat și aveam câteva idei despre cum ar fi trebuit să sune evaluarea și recomandările către centrala MAE de la București în pregătirea agendei pentru anul viitor.

Așezasem deja în pagină câteva idei. Îmi plăcea cum sunau pentru că, pe undeva, se simțeau și micile noastre frustrări față de modul în care ministerul reacționase, la unele din propunerile noastre. Sigur, ambasadorul deținea puterea absolută, avea ultimul cuvânt. El urma să scoată stiloul și să regleze tirul frazelor analitice, iar actualul titular se complăcea în a fi întruparea deplină a autorității peste sufletele noastre. Și el avea o vorbă, ce-i drept înțeleaptă, care trăda înțelegerea realistă a raporturilor de subordonare ambasadă-MAE. „Cine scoate sabia împotriva centralei, de sabie va muri!”. Vorbă din bătrâni!

Am tresărit!

Sonoritatea soneriei de la intrarea ambasadei m-a surprins!

E duminică! Nu așteptam nici vizitatori, nici solicitanți, nici, Doamne ferește, incidente diplomatice. Sigur, ca diplomat de permanență, eram la datorie, dar duminica ne oferea, de obicei, cea mai cuminte și liniștită împrejurare.

Camera de televiziune în circuit închis ce veghea poarta misiunii îmi arăta un cuplu de japonezi în vârstă. O greșeală? Am coborât și am deschis, salutându-i respectuos. M-au abordat într-o engleză sincopată, dar suficient de curgătoare.

– Scuze! Nu am știut dacă trebuie sau nu să cerem o audiență. Nu vrem să deranjăm prea mult. Dacă se poate, am dori să discutăm cu cineva care se ocupă de relațiile culturale.

Recunosc, prima mea tentație a fost să le ofer un număr de telefon, un nume și să le recomand ziua de luni, mâine, când începe programul normal de lucru. Înfățișarea și manierele lor mi-au schimbat gândul.

I-am invitat în micul salon de protocol al ambasadei. A trebuit să aprind luminile, să deschid ferestrele, pentru a împrospăta aerul. Mă urmăreau cu răbdare. Am sunat-o pe telefonul de interior pe Tania, chemând-o să mă asiste.

– Nu vrem să vă deranjăm, a repetat doamna.

Abia atunci m-am uitat mai atent la amândoi. Cred că aveau șaptezeci de ani, dar, cum se întâmplă la japonezi, tenul lor reflecta o viață echilibrată și o vitalitate temperată. Ceea ce îmi atrăsese atenția era ținuta. Veniseră îmbrăcați ca de ceremonie! Chimonoul doamnei reflecta rafinamentul unei alegeri în rezonanță cu sezonul, imprimeuri discrete și potrivite cu vârsta. El purta un costum în stil european de culoare închisă și cravată albă. 

Tania a apărut și ea. Nu știu cum reușise să se schimbe atât de rapid. Își pusese una din bluzele albe care îmi plăcea mult. Dar, inevitabil, mirosea a morcovi fierți. Speram ca numai eu să simt asta. Am prezentat-o, ea fiind diplomatul care se ocupa de dosarul schimburilor culturale.

– Știți, noi ne-am căsătorit în anul 1949, a început să ne spună doamna, cu un ritm al vocii ușor tensionat. Ne-am născut și locuim în Tokyo, dar cei doi băieți ai noștri sunt la Osaka, se ocupă de livrări de echipamente pentru firme străine.

– Noi am venit, de fapt, să vă mulțumim, interveni bărbatul, oarecum preocupat de relatarea lentă a soției. Am sărbătorit 45 de ani de căsnicie!

– Felicitări! am reacționat și eu, și Tania într-un glas.

– Și vrem să mulțumim României! Vă rugăm să acceptați acest dar simbolic!

Bărbatul îmi înmână un pachet învelit în stilul tradițional, cu furoshiki, pânza imprimată, folosită drept ambalaj elegant pentru cadouri.

Doamna a dorit să ne arate despre ce e vorba. A desfăcut funda pachetului și ne-am delectat cu imaginea unui cuplu de păpuși în costume imperiale, așezați frumos într-o casetă de sticlă.

Le-am mulțumit și i-am asigurat că îl voi informa pe ambasador, iar darul va fi expus în acest salon de protocol, cu o mică inscripție, indicând, evident, donatorul. Ne-ar ajuta dacă ne-ar spune mai multe despre motivația gestului.

Cu operativitate, Tania a adus cești de cafea și i-a servit.

– Noi am călătorit mult și ne-am obișnuit să ne delectăm, din când în când, cu o cafea. Amândoi avem o slăbiciune pentru cultura europeană, ne mărturisi bărbatul.

– Știți, am fost și la Viena, capitala valsului! ne comunică doamna. Ne-am așezat în grădina de vară care e la câțiva metri de monumentul lui Johann Strauss! Nu vă imaginați ce emoționați am fost. Avem și fotografii!

– Din păcate nu am ajuns în România. Dar poate vom reuși.

Tania se uită la mine. Știa că abia începusem ciorna de raport, mai aveam de parcurs și de revizuit agenda anului și concluzii de formulat. Prin urmare, aveam nevoie de timp!

– Poate rămân eu cu oaspeții, îmi spuse ea, apoi se adresă oaspeților. Știți, soțul meu este de serviciu pe ambasadă, astăzi, mai are câteva chestiuni de rezolvat…

– Scuze, repetă japonezul, realmente, nu am dorit să inoportunăm. Știți, noi încă îi vedem pe români ca pe aliați. Dacă vreți, în virtutea experienței personale, ca aliați de suflet!

Eu și Tania ne-am uitat unul la altul.

– M-ați rugat să explic de ce mulțumim României. Pentru că așa a început povestea de dragoste a mea și a soției, spuse el și o luă de mână pe doamna, un gest care mi s-a părut absolut aparte pentru un japonez.

– Credeți-mă, ce puteam ști și înțelege noi? Aveam amândoi șaptesprezece ani. Țara era în plin război. Și tatăl meu, și al ei erau pe front, undeva în Filipine, unde operațiunile duseseră trupele imperiale. Aici, acasă, bărbații erau tot mai puțini. Tinerii, elevi de liceu, au fost aduși în fabrici să sprijine efortul de producție. Eram educați pentru efort, eram mobilizați, credeam trup și suflet în Maiestatea Sa Împăratul și în victorie!

– Veneam la fabrică în fiecare dimineață la ora șapte și plecam la șapte seara, completă doamna. Aveam salopete din pânză la fel: și fetele, și băieții. La prânz, însă, ne pregăteau mâncare caldă, ceea ce acasă era mai greu. Eu aveam încă doi frați mai mici, mama lucra la un atelier de reparații, nu avea timp să gătească în fiecare zi.

– Da, prânzul era important pentru noi, reveni bărbatul în curgerea istorisirii. Așa cum totul era organizat, în timpul orelor de lucru, în hala unde eram, ascultam la difuzoare comunicatele despre operațiunile de succes ale trupelor noastre. Și marșuri, multe marșuri! Cântecele mobilizatoare, cadențate, ca să ne susțină spiritul, să mențină ritmul!

– Ceea ce ne plăcea, însă, la prânz, atmosfera se schimba, adăugă doamna. Momentul de răgaz, în care ne așezam să mâncăm în colectiv și să ne bucurăm de un scurt repaos. Atunci, la difuzoare ni se punea o altă muzică. Din țările aliate. Unele erau tot marșuri – germane, italiene. Dar într-o zi am fost șocați. Ritmul era altul, linia melodică diferită!

– Șeful secției unde lucram noi era un inginer care studiase în Germania. El ne-a spus că e un vals! Un vals de un compozitor din România. Dar abia după război am aflat că valsul Carmen Silva dedicat reginei, fusese scris de compozitorul român Iosif Ivanovici.

– Tot inginerul acela văzuse într-o zi cât de fermecați ascultam valsul. Ne-a luat și ne-a dus alături de sala de mese. Era un coridor unde se depozitau unelte. Mirosea greu, a unsoare și dezinfectanți. Dar muzica se auzea. Ne-a arătat pașii. Nu cred că eram prea grațioasă în salopetă, adăugă amuzată ea.

– Am dansat pentru prima dată, împreună, spuse el. Dar sub supravegherea inginerului. Nu ne-a lăsat singuri, și oricum n-am fi îndrăznit, dacă el nu ne-ar fi îndrumat și ocrotit!

– Rugămintea noastră este să ne ajutați. Valsul acela a fost începutul poveștii noastre! V-am ruga să ne procurați partitura și o înregistrare. Noi am încercat, dar până acum n-am reușit!

Și eu, și Tania ne-am uitat la elegantul cuplu. Ni se păreau mult mai tineri, însuflețiți de amintiri și de emoția specială ce îi animase.

A durat aproape trei luni până când Tania a reușit să obțină ceea ce ni se solicitase de la arhivele Radioului de la București. Cuplul de japonezi a revenit în ambasada noastră, unde îi aștepta o mapă cu partitura și înregistrarea.

Au primit-o cu aceeași intensă emoție.

Vocea lui coborâse, abia de-l auzeam. Dar nu ne deranja diminuarea tonului. Dimpotrivă. Rezonanța celor spuse creștea. Lacrimile ei erau puține, dar căzuseră pe copertă. El scoase din buzunar o batistă albă, luă mapa din mâinile ei și o șterse ușor.

– Mă iertați, spuse doamna, și adăugă cu un aer de scuză. La vârsta noastră…

– Vedeți, spuse el ridicând mapa, acesta e simbolul a ceea ce despărțea două lumi. Nu știu dacă înțelegeți. Era o frontieră între lumea din jurul nostru, lumea crudă, a războiului, și cealaltă, lumea noastră, numai a mea și a ei! Și valsul ne ajuta, în mod secret, să trecem această frontieră în fiecare zi. Și așa ne-am salvat sufletele…