Ziua satului românesc. Cum degeaba am încerca să vorbim necredinciosului despre credință, nu ar avea niciun rost să vorbim lumii cosmopolite contemporane despre sat

Așa cum biserica nu este clădirea frumos durată, plină sau goală de oameni, ci în primul rând lumea care stă în ea având în sine același chip al lui Dumnezeu, tot așa și satul este în primul rând lumea întemeiată în el având aceeași fire, aceeași credință și același destin.

• Air China ar putea lansa ruta Beijing – Otopeni
• CSM atrage atenția asupra situației din justiție: creșterea volumului de cauze pe rolul instanțelor, deficit de judecători
• Cinci țări din NATO se opun ajutorului militar obligatoriu pentru Ucraina
• Istorie și „hârdău de ocări” la aniversarea PNL
• Tulsi Gabbard demisioneazǎ din fruntea serviciilor de informații ale SUA

Și tot așa cum degeaba am încerca să vorbim necredinciosului despre credință (ce să înțeleagă cel care nu a simțit niciodată fiorul misterului neexplicat gata să irumpă în înțelegerea sa, înspăimântat de posibilitatea de a fi mai mult decât este, din „ideea” de credință?), nu ar avea niciun rost să vorbim lumii cosmopolite contemporane despre sat.

Muzeul Satului, Vâlcea

L-ar putea numai accepta drept o realitate „interesantă”. O „tradiție” care ne-a însoțit de când ne-am precizat cultural, dar de care ne-am desprins, emancipați, liberi, pregătiți pentru o viață al cărei unic sens e „înainte”. Totuși, în română, ca și în alte limbi europene alcătuite mai demult, „înainte” nu înseamnă mereu și numaidecât viitor; ba, de cele mai multe ori, înseamnă chiar trecut. Să mergem înainte, deci către trecut, în vorbirea noastră despre satul de dinainte.

Vorbim încă despre sat pentru că lumea românească nu este nici cosmopolită și nici măcar contemporană cu ceea ce se spune că trebuie să fie societatea românească. Suntem, ca de multe alte ori, depășiți de propria noastră istorie. Românii, chiar și cei care locuiesc orașele, sunt încă țărani, nedecolați din orizontul satului-biserică, al locului lor de obârșie. Sigur că există printre noi și orășeni; dar profilul lor este atât de imprecis, încât nu sunt foarte vizibili în spațiul unei culturi care, așa cum spunea Blaga, nu a ieșit (și poate niciodată nu va ieși) din matca sa copilăresc-țărănească.

De altfel, o nouă clasificare a regiunilor rurale și urbane elaborată de Comisia Europeană stabilea, în 2012, că 45% din populația României trăiește în zone considerate rurale, 11% în zone urbane și 44% în zone clasificate intermediare. Suntem, așadar, și la modul real, nu numai potențial sau caracterial, niște țărani. Dacă această clasificare a Comisiei Europene s-ar fi detaliat și pe baza unor criterii calitative precum stil de viață, morală, organizare domestică sau familială, procentul de ruralitate ar fi fost, probabil, covârșitor. Căci societatea românească este una recent urbanizată, așa cum o dovedește atât istoricul statistic al populației care arăta o pondere de peste 80% țărani în totalul populației interbelice a României, cât și specificul populației așezate recent (de o generație, două, maxim trei) în mediile urbanizate.

Orășenii sunt civilizați: știu să vorbească astfel încât nu îți dai seama de unde vin, să locuiască fără să atingă pământul, să trăiască fără să lase urme. Țăranii nu pot fi invizibili; ei poartă binecuvântarea și blestemul locului din care sunt plămădiți.

Vetrele reci ale satului

Pentru noi, satul este originea și identitatea. Și de aceea, oricât de progresiști suntem, avem o necesitate terapeutică de sat.

S-a crezut mai demult, de către sociologii interbelici (o primă generație de orășeni, sprijiniți încă, în viața și munca lor, pe satul natal), că tradiția rurală este încheiată în orașele românești. Și au încercat, prin Școala de Sociologie de la București, să conserve această tradiție, aducând și în capitală (în Ardeal și Maramureș se făcuseră deja primele încercări în acest sens) case țărănești, cu o parte din obiectele din gospodăriile reale. Proiectul inițial al lui Dimitrie Gusti ar fi inclus și familiile de țărani care să se strămute pe malul lacului Herăstrău, dar ideea era, evident, irealizabilă.

Cunoscând, ca sociolog, pericolul muzeificării – prin care orice tradiție imortalizată trebuie, întâi, devitalizată – Gusti a insistat mult asupra ideii că Muzeul Satului nu este unul etnografic, ci unul social care să facă, pentru vizitatorii români, cel puțin, un model de stil de viață, de adaptare la mediu, de folosire a spațiului și, bineînțeles un exercițiu de identificare, de rememorare a originii, exercițiu, cum spuneam, terapeutic în anonimatul urban.

Doi președinți la Muzeul Satului, 2017 Foto Presidency

Muzeul Satului nu poate fi locuit, așa cum ar fi vrut Dimitrie Gusti, ci numai vizitat. Și, ca atare, el are toate atributele fizice ale satului, dar nu și pe cele sufletești.

Vetrele sunt reci, nu au fost niciodată aprinse, mesele sunt goale, așternuturile nefolosite, vasele uscate. Este frumos și trist. Numai că tocmai așa este, pentru noi, un loc adevărat. Căci toate satele românești au vetre reci, case abandonate, grădini părăginite.

În încercarea de a-și împiedica moștenitorii să înstrăineze gospodăriile, bătrânii unui sat oșenesc s-au înmormântat în cuprinsul curților lor. Morți, au mai multă putere de convingere decât vii.

Și, pentru noi, întoarcerea – provizorie, în câte un concediu pripit, sau definitivă, atunci când, pensionari, avem certificată inutilitatea noastră în lumea trepidantă a orașului – devine obligatorie și din ce în ce mai posibilă.

Lumea albă

Toți oamenii satului sunt oamenii locului, localnici, născuți în acel anume orizont, care îi închide și îi transformă pe viață. Teoreticienii germani ai culturii spun că fiecare comunitate este făcută din humusul locului în care s-a plămădit. Relieful, lumea vegetală, animalele, aștrii și vânturile nu sunt numai decorul omului care stă în mijlocul lor, ci au aceeași natură cu el. Omul, ca o altă putere, așezată de Dumnezeu între celelalte pentru echilibrul lumii, este în continuitate cu acestea. Nu stăpân al lor, nu indiferent la ele, ci împărtășind cu ele aceeași ordine și aceeași teamă de haos.

Lumea orașului este cea a confortului, și totuși a oboselii; a indiferenței și totuși a stresului. Oamenii se închipuie adăpostiți pentru că nu mai simt frigul, întunericul sau setea și se cred liberi pentru că sunt anonimi. Satul este locul în care toate în jurul tău sunt vii și îți cer să fii în legătură cu ele.

Oamenii te iscodesc prin garduri și pereți, animalele te cheamă, te alungă sau te avertizează, plantele te trezesc și te adorm, casa, podelele, străchinile și pâinea de pe masă, focul din cuptor, vântul din horn trosnesc, șuieră, crapă, îți trimit mereu vești despre cum îți merge, despre vii și despre morți, despre Iisus sau diavol.

În lumea în care ești pentru că acolo ai răsărit, ca un fir de iarbă, nimănui nu îi poți fi indiferent. Și totuși, în acest iureș în care toți sunt legați cu toate, omul se odihnește, își găsește somnul, care nu este, și el, decât tot o stihie, sau tihna, care este, și ea, un obicei. Între toate, își află și libertatea, căci credința lui în Dumnezeu îi dă mereu și ocazia uitării de Dumnezeu. Ispitit de diavolii mici și mari, omul e deseori biruit de aceștia: în schimbul bogăției sau norocului, își promite sufletul. Atunci când vine scadența, el găsește totuși, nesperat, căi de eliberare: dracul poate fi păcălit sau poate fi biruit de istețimea sau numai de buna purtare ocazională a câte unui Dănilă Prepeleac. Debitorul instituțiilor care asigură confortul vieții urbane nu are aceeași șansă.

Diferența este că unul trăiește în dependență totală de Dumnezeu, de neam, de obște, de pământ, de ploi și soare. Ca atare, nu este responsabilizat cu destinul său individual, cu reușitele sau eșecurile carierei sale de persoană. Celălalt, independent de toate cele pomenite, trebuie să răspundă de sine. Sigur că o face oarecum mai ușor, de vreme ce orice această judecare individuală, de multe ori doar pragmatic orientată de obiectivele carierei profesionale sau familiale, nu este dublată de socoteala dată altcuiva, mai bun, mai mare sau mai puternic. Judecata transcendentă este, dacă nu respinsă, împinsă la marginea orizontului cotidian urban, care nu primește în ordinea sa decât spațiul definitiv profan.

În sat, spațiul nu este omogen: nici în locuință, acolo unde vatra, pragul, colțurile, streșinile adăpostesc genii și spirite care intervin mereu în viața cotidiană a țăranului; și nici în spațiul deschis al împrejurimilor, separat cu semne tari de celelalte lumi spre care trecerea este plină de riscuri.

Țărani în costum popular, Comuna Salciua, județul Alba. Foto Arhiva MȚR

Lumea albă, spațiu strâns în orizontul familiar al satului, menită viețuirii, este separată de domeniul potențial periculos, haotic, al necunoscutului, al stranietății, dar este legată cu drumuri și cărări, mai bătute sau mai uitate, de alte lumi, de rai și de iad. Iadul este apropiat, loc vecin, bine legat de sat printr-o cale familiară, ușoară și des bătută de oamenii care pleacă, cu atât mai ușor de parcurs cu cât presupune o coborâre, mers la vale:

„Drumul de la noi din sat

Până jos la sfântul Iad,

Este scurt cât un oftat,

Treci cântând peste un iaz,

Sari în șagă un pârleaz,

Mergi cu gândul,

Fluerând ca vântul,

Treci un câmp roșu de maci

Nu vezi nici urmă de draci,

Porțile nezăvorâte

Se deschid deodată mute (…)

Dimpotrivă, Raiul este mai departe și mai sus; porțile sale stau ferecate și păzite de sfinți sau, pentru a reface, din nou, orizontul familiar al satului, de flori. Căci odată cu sufletele, și florile trec spre judecata Domnului;

„Numai Floarea Soarelui

Șade-n poarta Raiului

Face loc sufletului

Și odihnă trupului” (Marian, III, p. 302).

Iar raiul este, ca și satul, o „grădină dulce”, adică acel loc păzit în care nicio nenorocire nu-și are loc, în care sufletul se așază și din care nu mai vrea să plece „de dulceața pomilor,/de mirosul florilor”.

Imaginile par naive din perspectiva austeră a religiozității urbane, îngrădită de zidurile bisericilor, obișnuită să se sustragă realului în abstractul cel mai pur. Dar satul este o realitate, atât ca lume de aici, lume albă, cât și ca lume de dincolo. Și dacă, îmbătrâniți, obosim să mai alergăm în ritmurile urbane și să mai trăim în fața televizorului, și tindem să ne amintim că viața este numai o trecere, să nu uităm că drumul care ne stă încă dinainte trece pe acasă. Prin sat.