Un comunicat oficial al Inspecției Judiciare din 24 august 2018 a dezvăluit că în perioada 1 ianuarie 2014 – 30 iulie 2018, DNA, sub conducerea Laurei Codruța Kovesi, a soluționat 1965 de cauze privind un număr total de 3420 de magistrați, reprezentând 2193 judecători și 1227 procurori.

Citeşte şi: Summitul „Inițiativei celor trei mări” sau cronica unui avort anunțat

63% dintre judecători și 60% dintre procurori, AU AVUT dosare penale la DNA în perioada 2014 – 2018

Cifrele sunt mai tari decât cuvintele: 63% din judecătorii și 60% din procurorii României erau urmăriți oficial (fără ca faptul să fi fost făcut însă și public) pentru presupuse fapte de corupție de  faimoasa și teribila Direcție Națională Anticorupție (DNA).

Aceasta doar în baza unor „suspiciuni rezonabile”. Evident „rezonabile” pentru fanaticii „poliției politice” formată din cercurile cele mai retrograde ale Serviciilor Secrete, având în DNA „brațul înarmat al terorii”. Și desigur, fără nicio probă, întrucât suspiciunea nu are nevoie de probe; îi este suficientă „vigilența revoluționară”.

La ce bun probele?

Oricum toți sunt vinovați! Unii de care DNA se ocupa; alții de care DNA nu a apucat să se ocupe încă.

Prin urmare, „parteneriatul de nădejde”, public recunoscut și ocult întărit prin protocoale secrete între procurorii DNA, agenții SRI și judecătorii de toate nivelele (în special cei de la ÎCCJ și Curțile de Apel), precum și confirmat prin angajamente confidențiale de confidențialitate (sic!) semnate de magistrați, deja odios, era garantat prin șantaj. Odiosul absolut.

63% dintre judecătorii și 60% dintre procurorii României știau că, dacă nu se aliniază punctului de vedere al DNA și nu se supun exigențelor acesteia, vor ajunge, în cel mai bun caz, pe banca acuzaților – ceea ce însemna, practic, pierderea calității de magistrat – și în cel mai rău caz, în pușcărie – ceea ce adesea era echivalentul pedepsei cu moartea. Așadar, magistrații care deranjau DNA aveau perspectiva morții civile în orice caz; a morții fizice, în caz de „necesitate”.

Exemplul judecătorului Stan Mustață este nu doar grăitor, ci și cutremurător. Președinte al secției penale a Curții de Apel din București, acesta acceptase toate ticăloșiile impuse de DNA și SRI, sub presiunea amenințării de a fi inculpat pentru niște simple păcate omenești.

Tăcuse la aflarea existenței protocoalelor care făceau din judecători marionete ale „poliției politice” pe „câmpul tactic” al distrugerii elitelor românești incomode. Acceptase semnarea angajamentelor prin care judecătorii se obligau să judece în baza unor probe ținute secrete față de inculpați și avocații acestora.

Confirmase formarea unor complete de judecată „dedicate”, gata să accepte rechizitoriile DNA fără a „intra în detalii” sau a se împiedica de pretențiile „excesive” ale apărării. Patronase intrarea în scenă a „plutoanelor de execuție” judiciară cu încălcarea tuturor regulilor privind distribuirea aleatorie a dosarelor.

Totul până într-o zi, când i s-a cerut să ucidă cu mâna lui oameni pe care îi știa nevinovați. Până atunci, asasinii fuseseră alții. El, cel mult, lăsase să scape mai ușor niște vinovați sau se arătase mai aspru față de ei, după caz.

Să condamni, însă, oameni de a căror nevinovăție ești convins, împotriva cărora nu ai nicio probă, fie ea și circumstanțială, și a căror inocență este vădită, doar în baza unor speculații așa-zis „logico-juridice” ale acuzării și a indicațiilor de oportunitate primite de la serviciul de contraspionaj, era prea mult. A încercat să scape prin subterfugiul abținerii.

Mafia nu primește, însă, așa ceva. Ori ucizi, ori ești ucis. Cererea de abținere și înlocuire cu alt judecător i-a fost respinsă, și Stan Mustață a fost obligat să intre în completul de judecată.

Citeşte şi: Prin moartea senatorului John McCain, America a pierdut un erou, iar Europa un aliat

La un pahar de vin, sub apăsarea conștiinței, a mărturisit că nu poate distruge destinele unor oameni cărora nu li se poate proba vina pentru care DNA îi trimisese la judecata sa. Se știa păcătos; nu și ticălos. Nu pretindea că este fără pată; nu putea accepta, însă, să fie un ucigaș plătit.

Discuția fiind interceptată, judecătorul Stan Mustață a fost arestat, nu oricum, ci chiar la intrarea în sala de judecată, condamnat printr-o înscenare judiciară la o pedeapsă „exemplară” de opt ani și jumătate închisoare și apoi asasinat (la propriu) în timpul detenției. Mărturisise unor colegi de penitență că după eliberare, care se apropia, voia să vorbească.

Mesajul DNA era clar: cine va face ca Mustață ca Mustață va păți.

Cazul Mustață este unul extrem și cunoscut. Câte alte cazuri similare sunt însă mai puțin cunoscute sau chiar anonime? Limitat la asasinatul moral, prin comparație, situația fostului președinte al Secției civile a ÎCCJ, eminentul jurist Florin Costiniu, este una fericită. Omul a primit doar un an și jumătate de închisoare cu suspendare și a plecat din magistratură.

Cam la fel s-a întâmplat și cu procuroarea Angela Nicolae, șefa biroului de relații externe al Parchetului de pe lângă ÎCCJ. O poziție cheie care putea obtura comunicarea neîngrădită cu comanditarii și protectorii externi ai DNA, sau devoala subordonarea justiției selective autohtone intereselor politice și economice străine.

Drept pentru care s-a trezit defilând în cătușe prin fața camerelor de luat vederi ale televiziunilor, sub acuzații fanteziste bazate pe înregistrări niciodată expertizate ale convorbirilor telefonice ale … fiului său cu un terț, căruia îi promitea vag protecția mamei în schimbul unor servicii mărunte în care era interesat el.

Procurorul prof. Constantin Sima, de la Parchetul de pe lângă ÎCCJ, Președinte al Asociației Procurorilor din România, a fost învinuit de comiterea infracțiunii de favorizare a infractorului prin avizarea, în calitate de Secretar de Stat la Ministerul Justiției, unor acte normative sau proiecte de acte normative, care, chipurile, ar fi profitat unor oameni politici aflați pe lista neagră a justiției selective. În realitate, respectivele reglementări ar fi redus posibilitățile de abuz ale DNA.

Ulterior, CCR a decis că anchetarea faptelor săvârșite în cadrul procesului legislativ nu este de competența parchetului. Cu toate acestea, pentru a scăpa, procurorul Sima a trebuit să accepte pensionarea și ieșirea din magistratură, lăsând totodată liberă și președinția organizației profesionale a procurorilor spre a fi ocupată de un magistrat mai înțelegător față de exigențele DNA.

Citeşte şi: PSD în războiul amazoanelor. Ce bine că e!

Judecătoarea Gabriela Bârsan, șefa secției de contencios administrativ a ÎCCJ, a făcut și ea obiectul atenției DNA, cu tot tacâmul mediatic infamant de rigoare.

De astă dată obiectivul vizat era soțul judecătoarei, reputatul profesor Corneliu Bârsan, judecătorul român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg. În fața domniei sale ajungeau plângerile referitoare la abuzurile DNA și ale judecătorilor subiect al parteneriatului cu aceasta sau obiect al șantajului acesteia, ofițeri sub acoperire sau numai colaboratori externi ai SRI.

După traversarea unui deșert judiciar și a unui coșmar moral în timpul căreia soții Bârsan au părăsit magistratura, respectiv CEDO, lăsându-o pe aceasta deschisă la infiltrarea unor juriști români (judecători, grefieri, raportori) dispuși să filtreze plângerile referitoare la procesele inechitabile, în așa fel încât reputația, dar și prestația DNA să nu aibă de suferit, Gabriela Bârsan a fost achitată. Nu existau nici fapte, nici probe. Mai mult, DNA încălcase imunitățile și privilegiile diplomatice de care se bucura profesorul Bârsan în calitate de judecător CEDO. De condamnare nu mai era însă nevoie.

Problema fusese rezolvată. SRI își plasase oameni de încredere la CEDO, parteneri de nădejde ai săi și protectori siguri ai DNA.

De fapt, șantajul eficient nu este acela care se finalizează cu arestarea și condamnarea șantajatului, ci cu arestarea și condamnarea unor terți atent selecționați, de către cel șantajat.

Lista abuzurilor și a martirilor este mult mai lungă. Cele câteva exemple sunt doar câteva lacrimi în care se reflectă tot universul infernal al statului polițienesc, al justiției selective și al dictaturii procurorilor „anti-corupție”.

A ști că între cel care te judecă și cel care te acuză există o relație de parteneriat este deja terifiant. A afla că procurorul care te cercetează și judecătorul care te judecă sunt fie puși sub urmărirea penală, fie susceptibili de a fi puși sub urmărirea penală de către DNA, respectiv de către instituția care te acuză, este insuportabil.

Unde poate duce un asemenea act de justiție? Ce încredere se mai poate avea în el? Cum mai poate fi o astfel de justiție un factor coagulant al societății și o garanție a ordinii de drept?

DNA a obținut condamnări amenințând 63% dintre judecătorii și 60% dintre procurorii României, că dacă nu îi vor ratifica agenda politică sintetizată în rechizitorii fără probe sau cu probe măsluite, câinii acțiunii penale vor fi asmuțiți asupra lor, și ei vor înfunda pușcăria.

Trebuie adăugat că unui tratament la fel de dur i-au fost supuși și experții judiciari, despre care încă se vorbește mai puțin. Se înțelege astfel de ce DNA, protejată de Procurorul General al PICCJ și chiar de către Președintele României, s-a opus cu vehemență înființării unei unități autonome a procuraturii, care să ancheteze infracțiunile magistraților. Se punea astfel capăt posibilității ca DNA să acuze de o corupție imaginară pe magistrații care nu îi susțineau ori acceptau rechizitoriile.

63% și 60%! Acestea nu sunt cifre inventate. Ele au fost în mod oficial făcute publice de către Inspecția Judiciară; care le-a obținut chiar de la DNA, somată, în fine, să le scoată din conspirativitate.

Nu are nicio importanță cum au fost constituite dosarele – prin denunțuri calomnioase sau autosesizări determinate politic. Nu are nicio importanță cum s-au soluționat – prin NUP, SUP sau trimitere în judecată, prin ordonanță sau rezoluție. Nu are nicio importanță câți dintre cei urmăriți erau țintă și câți ajunseseră întâmplător în sala de tortură.

Important este că la acest nivel cantitativ toți magistrații știau că sunt susceptibili să intre în colimatorul DNA, în timp ce DNA avea convingerea că orice magistrat care îndrăznește să i se opună, mai ales prin invalidarea rechizitoriilor, este la mâna sa.

Aceste cifre vorbesc mai convingător decât cuvintele. Ele arată cât de ticăloasă este lozinca batalioanelor de asalt neofasciste care strigă isteric „DNA să vină să vă ia!”.

Cât de mincinoasă este presa care zeifică DNA și avertizează inept asupra pericolului ca limitarea „independeței” acesteia – a se citi limitarea capacității sale de a abuza, șantaja, corupe și ucide – să îi facă scăpați pe „corupți”. Cât de subversiv și de ipocrit este sprijinul acordat de ambasadele unor state oficial prietene, activității criminale a DNA.

63% și 60%.

Singura traducere posibilă în cuvinte a acestor cifre se face prin redarea celor citite de Dante pe poarta Infernului: „Lăsați orice speranță, voi, cei care intrați aici!”.

Mai succint: „Noi suntem DNA!”.

63% dintre judecătorii și 60% dintre procurorii României, în timp ce erau urmăriți penal, instrumentau dosarele judiciare ale cetățenilor României fără calitatea de magistrat. Acești cetățeni erau astfel la discreția capriciilor, ambițiilor și abuzurilor DNA. Erau și încă mai sunt.