Ce spun profesorii despre cursurile online. De la AGONIE la extaz (pardon, NECAZ!)

Cât de rupți de țara pe care o guvernează sunt miniștrii, putem constata din ancheta pe care Q Magazine a făcut de-a lungul ultimelor zile, pe subiectul școlii online.

Lungul drum al școlii către laptop

Au trecut 5 de ani de zile de când președintele Klaus Iohannis a lansat un adevărat proiect de țară, „România educată”. Mai mult ca niciodată, s-ar fi văzut cât de util ar fi fost acesta dacă el n-ar fi rămas la stadiul unor întâlniri de lucru, în birourile confortabile ale Palatului Cotroceni.

Unul din experții care a participat la el, Constantin Alexandru Manda, scria joi, 23 aprilie 2020, pe siteul româniacurată.ro că regretă timpul pierdut: „Îmi pare rău, privind retrospectiv, că am investit timp de-a lungul a doi de ani de zile pentru grupuri de lucru, dezbateri regionale și întâlniri tematice în cadrul inițiativei prezidențiale. Din păcate, proiectul Președintelui Iohannis s-a dovedit a fi o simplă formă fără fond, ne întâlnim și dezbatem pentru ca lucrurile să rămână la fel.”

Ordinul 4135/2020  emis de ministrul Educației și Învățământului, Monica Anisie, prin care cursurile online devin obligatorii, este nu doar aberant, ci și neconstituțional, pentru că nu poți obliga pe nimeni la un tip de educație pe care statul nu îl poate garanta gratuit și nediscriminatoriu, așa cum îl obligă Constituția. Ori noi avem încă școli cu toalete în curte, dar prezumăm ca elevii care învață în ele să aibă calculatoare și evident, conexiune la internet, pe la casele lor.

Rectorul SNSPA, Remus Pricopie, spune chiar că „Ministerul Educației este incoerent și iresponsabil”. Interviul integral poate fi citit aici.

Nu știu câte școli din mediul rural a vizitat doamna Anisie sau doamna Turcan sau domnul Orban. Nu știu câte a vizitat nici măcar președintele țării care lucrează intens la educarea României. Dar ei sunt în mod cert responsabilii și autorii clivajelor de educație între copiii ai căror părinți își permit un calculator și cei care nu. Nemivorbind de faptul că niciun părinte NU este obligat să asigure cadrul educațional copilului său, așa cum este statul. Mulți părinți nu au bani să le cumpere copiilor nici măcar rechizitele de bază, dar laptopuri, tablete, routere de wireless etc.

ELEVII ACUZĂ MINISTRUL

Consiliul Național al Elevilor, structura de reprezentare a tuturor elevilor din România, a condamnat vineri, 24 aprilie, „modul în care ministrul Educației și Cercetării, Monica Anisie, a gestionat sistemul educațional pe perioada suspendării cursurilor din cauza pandemiei provocate de coronavirus”, solicitându-i acesteia „să își asume public vina” pentru încălcarea mai multor principii din Legea Educației Naționale 1/2011 și remedierea situației semnalate.

Elevii argumentează că s-au încălcat:

⦁ principiului echității – Ordinul ministrului Educației și Cercetării nr. 4135/2020 stipulează, la articolul 12, alineatul (2): „Elevul are obligația de a participa la activitățile de învățare on-line stabilite de unitatea de învățământ.”

Conform Raportului OECD efectuat în urma testărilor PISA din 2018:

1. Locul de învățare e doar punctul de pornire, dar nu e suficient pentru școala online. E nevoie și de calculatoare, pe care elevii să le folosească acasă. În multe țări europene, peste 95% dintre elevi spun că au un calculator acasă, la care pot lucra. Dar în Indonezia, doar 34% au calculator. În SUA, toți elevii din medii avantajate economic și social au calculator acasă, dar în școlile din medii dezavantajate doar trei din patru elevi au calculator. La acest capitol, România se află sub media OECD – dacă aproape toți elevii din școli situate în medii avantajate au acces la calculator pentru a învăța acasă, în mediile dezavantajate procentul scade la circa 75%.

2. În evaluările PISA, puțin peste două treimi dintre elevii de 15 ani participanți erau înscriși în școli unde directorul aprecia că aparatura din dotare are o putere de calcul suficient de mare. În Japonia, mai puțin de jumătate credeau acest lucru, iar în Kosovo – doar unul din cinci. La acest capitol, România este mult sub media OECD. În mediile avantajate, circa 65% dintre elevi erau înscriși în școli care susțineau că au aparatură suficient de puternică, pe când în mediile dezavantajate procentul scădea la 45% (cu precizarea că, în cazul României, raportul nu recunoaște acuratețea statistică a acestor rezultate).

3. La capitolul software disponibil în școli, România se află spre coada clasamentului OECD: circa 65% dintre elevii din medii avantajate învățau în școli unde directorii apreciau că este suficient software disponibil, versus 35% în cazul mediilor dezavantajate.

4. Conform Policy Brief-ului realizat de supralicitarea învățării în mediul online și prezentarea acesteia ca soluție cvasiexclusivă de recuperare materiei școlare nu va face decât să adâncească decalajele, lovind, mai ales, în aproape jumătate de milion de elevi vulnerabili, care învață în școli defavorizate identificate.

În OMEC nr. 4135/2020, responsabilitatea de a asigura acces la educație este pasată de la părinți, la inspectoratele școlare județene, la autoritățile publice locale, elevul fiind victima în acest proces.

⦁ principiului transparenței decizionale și cel al fundamentării deciziilor pe dialog și consultare – Importanța OMEC 4135/2020 pentru sistemul de învățământ preuniversitar nu este neglijabilă, fapt care impunea o dezbatere prealabilă cu toți actorii implicați în sistemul educațional înainte de elaborarea acestui ordin de ministru. Această dezbatere, dar și consultarea publică, esențială înainte de elaborarea oricărei politici educaționale, au lipsit cu desăvârșire.

⦁ principiului calității în procesul de învățare – În cea mai recentă videoconferință realizată de Ministerul Educației și Cercetării în parteneriat cu  reprezentanții elevilor, părinților, profesorilor și studenților, doamna ministru al Educației și Cercetării a anunțat elaborarea unui ghid care să sprijine profesorii și elevii în procesul de predare-aprofundare-învățare-evaluare, însă realizarea ghidului a fost amânată.

De asemenea, educația incluzivă de calitate nu apare în agenda Ministerului Educației și Cercetării, iar problema elevilor cu CES, a elevilor înscriși în școlile speciale, nu a fost adresată până acum de factorii decizionali.

Multiple resurse au fost direcționate către crearea unui set de platforme, de la Google Classroom la Zoom, de la Teleșcoala la Educred, însă firul roșu în școala online este în continuare de negăsit de mulți dintre elevi: elevi care sunt acum încurajați să adopte metode de studiu individual, deși sistemul educațional, în care consilierii școlari (1 la 800 de elevi) nu încurajează elevii să își identifice strategii personalizate de învățare, impunându-le mai degrabă memorarea unor informații decât înțelegerea și utilizarea aplicată a acestora.

⦁ principiului răspunderii publice – Până în prezent, declarațiile ministrului Educației și Cercetării au fost contradictorii („Nu este necesar să suspendăm cursurile.”, declarație urmată de suspendarea cursurilor), iar Ministerul Educației și Cercetării nu are un plan concret de măsuri pentru perioada următoare, în funcție de evoluția pandemiei de coronavirus.

MEC a promis public un set de măsuri pentru fiecare scenariu al evoluției situației, care ar fi trebuit adus în atenția întregii comunități școlare, în urma consultării partenerilor educaționali al Ministerului Educației și Cercetării. Scenariile la care ministrul Educației susține că s-a lucrat în această perioadă nu au fost publicate nici până în prezent. Elevii se află într-o stare de confuzie cu privire la viitorul lor din perspectivă educațională și suferă ca urmare a haosului din sistem. În consecință, Consiliul Național al Elevilor propune o serie de măsuri având ca orizont de timp perioada mai 2020 – toamna anului 2020, în funcție de cele două scenarii care au fost identificate de către reprezentanții elevilor din România.”, se arată în comunicatul Colegiului Național al Elevilor.

ACEASTA ESTE REALITATEA

Am întrebat mai mulți profesori de la școli, licee și facultăți cum se va putea desfășura învățământul on line?

Vicepreședintele Comisiei de Învățământ din Camera Deputaților, Prof. dr. Camelia Gavrilă, estimează că cca 40% din elevi NU au avut acces la cursuri online din 11 martie 2020, când s-a suspendat școala. Interviul integral poate fi citit aici.

De unde va găsi statul banii pentru infrastructura necesară unei asemenea forme de educație-adică un calculator și un abonament la internet pentru fiecare copil-ce se întâmplă în familiile în care sunt trei copii de vârste diferite care trebuie să susțină cursurile în același timp și locuiesc în două camere, cum va crește calitatea educației, ceea ce ne dorim cu toții, nu? și câți alfabetizați vom avea prin învățământul online comparativ cu analfabeții funcționali pe care i-a produs învățământul de clasă, cum se va putea desfășura online practica unor domenii precum muzica, medicina, liceele cu profil de meserii etc și poate nu în ultimul rând cum va evolua un copil ținut în fața calculatorului care nu mai interacționează cu colegi, cu profesori, cu un mediu disciplinat, de competiție și performanță, de mentorat, de emoții și legături umane? Întrucât ministerul NU a făcut nicio consultare publică înainte de a lua decizii care îi privește pe toți, opiniile de mai jos îi pot servi doamnei Anisiei pentru a înțelege cum este realitatea pe care din biroul de la minister nu o cunoaște. Pentru că dacă ar fi cunoscut-o, sigur nu ar fi emis nici opinii și nici ordine ficționale.

Prorectorul UMF Iași, Eusebiu Vlad Gorduza: Vor fi discrepanțe și mai mari între învățământul urban și cel rural

„Cred că conceptul de școală online va adânci discrepanțele existente la momentul de față dintre învățământul din mediul urban și cele rural și, de o manieră mai puțin marcantă, a celor dintre învățământul din marile orașe și cel din micile urbe (de fapt sate cu denumire de oraș).”, a declarat Profesorul Gorduza răsăunzând întrebărilor Q Magazine.

„ Nu cred că la nivel de Minister al Educației și Cercetării au fost făcute evaluările necesare legate de cuantificarea numărului de computere/tablete/telefoane inteligente existente la nivelul tuturor familiilor ce au copii la nivel școlar sau universitar. Ca urmare, nu cred să existe nici un fel de estimare a bugetului necesar pentru achiziționarea de către stat a unor instrumente care să permită desfășurarea online a procesului didactic.

În condițiile specifice birocrației românești, crearea unei infrastructuri necesare învățământului online nu se va putea realiza în mai puțin de 2-3 ani.”, ne-a declarat Prorectorul. Opinia integrală poate fi citită aici.

Câte echipe de la minister s-or fi aplecat asupra copilului care îi spune învățătoarei „mama de la școală”?

Directorul unei școli gimnaziale care a răspuns sub rezerva anonimatului.

„Este ora 23. Vă răspund la capătul a 9 ore în care am avut 3 consilii profesorale şi încă mai lucrăm ca nebunii la instalarea platformei  KINDERPEDIA.  Suntem disperați să nu chemăm copiii la şcoală (fizic) pentru că toată lumea e conştientă că asta înseamnă moarte curată (şi nu e o metaforă).

Dincolo de asta, mă văd în situația de a fi avocatul diavolului şi de-a vorbi împotriva învățământului online, în situația în care sunt conştientă că,  oricât de prost ar fi, tot e mai bun decât chemarea copiilor la şcoală în pandemie. 

Sistemul actual de educație (aşa cum a văzut doamna ministru Monica Anisie atunci când s-a dus cu o armată de ziarişti să inspecteze wc-urile din curtea şcolii şi a rătăcit drumul ascultând pe la uşi, apoi rățoindu-se la cadre didactice în fața elevilor),  nu respecta dreptul la învățământ gratis şi fără discriminare nici atunci când era normal. Acum, cu atât mai mult!

Copiii nu vor mai lua noroaiele în picioare km întregi pentru a merge la şcoală, dar cum vor învăța online?

Nu vor mai avea ajutorul integral al cadrului didactic (aşa cum era el, că cine să se ducă să predea la țară cu salariul care era înainte de mărire – aia care a fost, că alta nu va mai vedea curând!). Profesorul trebuia să aibă competență de predare online.

Pe de altă parte,  copilul mic are nevoie de supravegherea părintelui, mai ales dacă vorbim de preşcolar sau de şcolarul de ciclu primar (cel puțin până la clasa a II-a). Majoritatea părinților din mediul rural sunt plecați la muncă,  în străinătate. Bunicii, în grija cărora sunt lăsați,  nu cunosc tainele internetului. Sunt mulți dintre părinți care intră din străinătate în conferință cu elevii şi învățătorii pentru a-i ajuta pe elevi. Câți pot face asta (timp, posibilități financiare)?

Predarea online se bazează mult pe comunicare. Aplicarea cunoştințelor este greu de verificat de profesorul care nu are elevul în față şi nu îi vede caietul.

Apoi, profesorii cei mai buni s-au dus în domenii bine plătite. A rămas un procent mic de oameni de vocație. Câți dintre ei au rămas  în satele aproape goale? Şi, oricât de performanți ar fi ei, pot să se perfecționeze peste noapte, ca autodidacți? Suntem în faza în care abia se colectează datele pentru a afla câți profesori au nevoie de laptop-uri. Cât de eficient se vor perfecționa oamenii aceştia în predarea pe platforme de pe telefoane?

Instrumentele de lucru online ale elevilor sunt şi ele tot în faza de colectare de date.

Cât de didactic este, doamnă ministru, să demarăm obligativitatea învățământului online şi apoi să aflăm dacă avem cu ce?

Ordinul 4135, în art. 11 stipulează că elevul este obligat să participe la învățământul online. Poate că descoperim acum faptul că,  atunci când ne plimbam prin țară cu armata de ziarişti,  încălcând atâtea articole de lege (inclusiv a învățământului), era mai eficient să ne cunoaştem rostul: gestionarea politicilor educaționale. Ne-ar fi prins tare bine atunci. Acum, ce să mai zicem!

Nu era nevoie să mergem în teren pentru a vedea că elevii din mediul rural nu au în şcoli calculatoare, conexiune la internet şi profesori instruiți în domeniul informaticii. Din statisticile ministerului se vedea foarte clar că absolvenții de informatică pleacă în alte domenii din țară sau din străinătate.

Aveați acolo şi numărul infim de şcoli care au ocupat postul de profesor de informatică, dar şi pe cel al  posturilor de  informatician ( chiar şi de la oraş foarte mic, de la țară…). Cine va instala aceste platforme pe care să lucreze şcolile, când  nu există personal de specialitate? Cine le va gestiona, că este nevoie de monitorizare zilnică?!

Sursa de plată a abonamentului internetului familiilor care nu au televizor, nu mai vorbim de calculator, trebuia identificată înainte de emiterea O.M. 4135. Cum intră astăzi la lecțiile online elevii care nu au conexiune?

Care este strategia guvernului pentru realizarea acestor deziderate? Se vor identifica sursele după trecerea pandemiei?

Dincolo de rațiunile financiare, de infrastructură, ar trebui avut în vedere faptul că lucrăm cu pui de om.

Literatura psiho-pedagogică dovedeşte  că sunt instabili emoțional. Se numeşte particularitate individuală. Este dublată de cea de vârstă.  Peste tot. Dar cât de mult o fi accentuată în mediul rural? Acolo unde numai familiile care nu au putut pleca sau nu au putut plăti naveta şi-au mai lăsat copiii să studieze. Care sunt echipele de specialişti de la minister care au studiat impactul lipsei fizice a cadrului didactic pentru copilul căruia părintele îi spune Noapte bună! prin telefon, din străinătate … dacă îi spune. Echipele acestea s-or fi aplecat cu atenție asupra inteligenței emoționale a copilului care îi spune învățătoarei mama de la şcoală? Au măsurat procentul copiilor din mediul rural pentru care tot ea este şi cea de acasă?

Modalitatea de desfăşurare a practicii nu este stipulată în faimosul ordin. Dar învățământul online îl începe tot acum şi segmentul profesional şi cel tehnic. Dacă ministerului i-a scăpat că trebuie să emită norme sau să sisteze practica, o avea grijă agentul economic (Că ce treabă are în pandemie?!). Sau se rezolvă totul cu o mască…fie ea ținută şi sub nas de către copil!  

În lipsa unor reglementări clare, mulți dintre agenții economici poate vor găsi că important e să avem forță de muncă. Cum pe a noastră am exportat-o la sparanghel în Germania sau la îngrijit bătrâni în Austria, cum alta din zone îndepărtate nu mai poate veni, poate se umple un gol. Poate nu. Dar cine veghează?

E responsabil pentru generațiile acestea de tineri ca actul educațional să fie îndeplinit bazându-ne pe  scuza posibilei  conştiințe sau bune intenții a angajatorului ? Nu există cumva nişte oameni plătiți pentru a proiecta şi implementa măsuri educaționale responsabile în societatea românească, mai ales în cea mai dramatică situație prin care a trecut învățământul de la a Doilea Război Mondial încoace? Dacă organigrama arată că există, de ce transferăm decizia amatorilor care nu au nici competențe educaționale şi nici obligația? Pentru că e mai comod să ne ascundem în spatele lor.

Orarul la care face referire ordinul nu precizează căruia dintre cei 2-3 sau mai mulți copii îi revine unicul calculator care există în familie atunci când încep lecțiile (că doar vorbim despre familia românească, în care e deja un lux să existe un calculator, doar nu şi-a pus cineva problema să cumpere pentru fiecare copil câte unul)? Răspuns corect: părintelui care lucrează de acasă.

Într-o astfel de situație, credem că este previzibilă direcția spre care se îndreaptă procentul de analfabeți funcționali. Însă ce mai contează asta în situația în care mulți dintre cei care operează cu acest concept nici nu îi cunosc sensul? Dar să mai ia măsuri… de revizuire  adevărată a programelor, de predare-evaluare pe bază de competențe, de elaborare a criteriilor şi a bateriilor de teste pentru promoția actualei clase a VII-a care nu ştie la câte materii va da examen de admitere în liceu (cea permanent experimentată şi în fiecare an fără manuale… de când a păşit în clasa pregătitoare)etc, etc Și am putea continua la infinit…”

Noi nu suntem în stare să avem spitale după normele europene

Alexandra Tăbuș, profesor la Liceul Dinu Lipatti.

„Din păcate statul încearcă să găsească o opțiune prin care să spună, după această perioadă, că ei au avut soluții. Soluții nu înseamnă să obligi elevii la educație fără posibilitatea de a avea acces la informație.

Din păcate oamenii care au pus în fapt această hotărâre, nu au luat in calcul că există familii care, poate în acest moment nu au ce să pună pe masă, iar ei vorbesc de tablete (să nu mai spunem că în momentul de față sunt școli fără calculatoare.)

Uneori am impresia că în loc să pună în balanță care sunt domeniile de importanță majoră în acest moment și cum să împartă bugetul, ei plătesc 300 lei cazare oamenilor fără principii morale, care nu fac decât să ne aducă reclamă negativă peste tot în lume. Așa că, ce contează dacă la nivel de stat au fonduri pentru învățământ. Nici nu cred că și-au pus problema… Cu siguranță, dacă există copii, care din cauza sărăciei ajung la abandonul școlar, sunt părinți care nu au posibilitatea de a plăti un abonament de internet. Statul nu o să ajute cu nimic…

Pentru o aseamenea acțiune este nevoie de oameni care se implică și dau pământul peste cap să reușească. Noi nu suntem în stare să avem spitale după normele europene. Este clar că o asemenea desfășurare…se va întinde pe mult timp de acum în colo, poate o să uităm de corona până atunci. 

Din punctul meu de vedere școala nu înseamnă doar ore, înseamnă prietenie, alergare, recreere, gândire, joc, program bine stabilit, teme, învățatul în grup, păreri personale. Elevii nu își vor dezvolta toate aceste ramuri. Școala nu trebuie să fie o povară, din contră, trebuie să găsești activitățile care te fac fericit zilnic să mergi cu plăcere. Plus că prin intermediul calculatorului elevul nu înțelege informația la capacitate maximă. 

In ceea ce mă privește, muzical – vocal vorbind, aceste cursuri nu se pot ține on line. Elevul la început trebuie încălzit vocal (vorbim de aparatul vocal respirator…care dacă nu este efectuat corect pot apărea noduli pe corzile vocale.), apoi urmează studiul piesei, eu, ca profesor, nu îl pot corecta de acasă, atât intonația cât și emisia se pot modifica prin aplicațiile on line. Ceea ce înseamnă că pot deruta elevul, ba mai mult o poziție proastă a gurii, o diafragmă moale pot duce la probleme medicale mai târziu. 

Se crează o atmosferă de război. Elevii nu participă la cursuri, pentru că nu au cum, iar părinții sunt neputincioși în fața unui sistem depășit. 

Nu va crește deloc calitatea intelectuală a elevilor, dimpotrivă, o să ne luptăm cu incompetența pentru că nu avem, în primul rând personal didactic format pentru un sistem de genul ăsta. Sunt profesori care nu știu să memoreze un număr de telefon și vorbim de cursuri on line! Este trist ce se întâmplă…”

Eduard Leață, profesor de Chitară la Școala Populară de Arte Pitești arată că cea mai mare parte a activității la o astfel de materie se bazează pe practică, ceea ce presupune interacțiunea cu instrumentul: „Sunt detalii de finețe care pot fi abordate doar față în față, pentru o fidelitate maximă a calității auditive. Un aspect important este acordajul instrumentului, care în nici un caz nu poate fi făcut online. Prin Zoom, Skype sau alte programe, calitatea auditivă este oribilă. Asta, pe lângă calitatea conexiunii care poate varia și te trezești cu proful/profa blocat pe ecran.”

Nu am laptop. Pot să-mi permit acum să cumpăr 4?

Cecilia Gropan, profesor de Limba Engleză, la școala gimnazială din Stoenești, Argeș a început cu exemplul personal: „Am 3 copii elevi și eu sunt profesor. Nu am laptop. Pot să-mi permit acum să cumpăr 4? Dar cei din sat care au familii mai numeroase decât a mea, cu  7-8 elevi în curte? Și chiar dacă s-ar putea întâmpla acest lucru, la  sănătatea lor cine se gândește când sunt obligați să stea ore în șir în fața ecranelor?

Fiul meu cel mare, care are 17 ani și este la un liceu de prestigiu din Câmpulung, a refuzat să mai deschidă telefonul să citească sute și mii de mesaje cu teme nesfârșite venite de la profesorii obligați de sistem să facă asta și de comentarii  interminabile ale colegilor.

Mulți elevi  din comuna mea provin din familii de rudari. Oricum  își însușeau o parte infimă din ceea ce li se preda în condiții normale. Nici cu  copiii de români situația nu era foarte strălucită. Ce  performanță poți să ai cu cei care în condiții normale REFUZAU să învețe? Sistemul de învățământ era unul suferind și înainte, acum e mai rău!”

„Predarea este un act empatic. Am nevoie să văd privirea studentului meu”

Asistent Universitar Dr. Oana Camelia Șerban de la Facultatea de Filosofie a Universității București a predat în această perioadă cursurile on-line și, deși este o susținătoare a învățământului prin instrumente tehnologizate, declară că „predarea este un act empatic” și că nimic nu poate înlocui intercațiunea directă dintre profesor și elev.

„La câteva luni de la un episod în care doamna ministru dă ușa de perete la o clasă de elevi din mediul rural, cu aceeași seriozitate cu care deschide și ușa unei toalete din curtea școlii, rămânând la fel de dezamăgită de ambele spețe, li se cere tuturor să facă învățământ online. Imaginați-vă că dascălul mustrat atunci pentru protocolul de comunicare cu clasa, trebuie să țină acum contectați la o platformă online (presupunând că are posibilitatea de a accesa un asemenea instrument de lucru, scenariu puțin probabil când grupul sanitar al școlii e o construcție insalubră undeva, în spatele curții) 30 de copii hyperdinamici, și că peste câteva luni e posibil să fie nevoit să le predea ținându-i cuminți, cu mască și mănuși la purtător, și să îi supravegheze dezinfectându-și mâinile, în pauze, la baia unde ușile mai au puțin și pică.

Intrăm în pandemie. În ziua de 11 martie 2020, școlile suspendă, oficial, activitatea față către față. Mulți recomandă proiectul Teleșcoala, sabotat în 2011. M-am bucurat sincer că doamna ministru Anisie a reluat această inițiativă. Alții iau, în preuniversitar, cu asalt whatsapp-ul și conturile de email ale părinților, trimițând teme. Multe teme. De recapitulare și aprofundare. Profesorii mizează pe părinții care au un smartphone, și nimeni nu știe cât de smart va fi această soluție, măcar pentru câteva săptămâni, până primesc soluții oficiale.

Cred că în mediul preuniversitar sunt cele mai mari probleme privind posibilitățile reale de trecere la pardigma remote education/distance learning. 

Educabilii nu beneficiază de laptop sau tabletă personală, în anumite cazuri există o singură resursă materială de acest tip într-o familie cu minimum doi copii și spații, în locuință, care nu îngăduie o bună optimizare a ergonomiei pentru desfășurarea actului educațional în paralel; mulți nu au un abonament de internet de viteză care să îngăduie o conexiune video foarte bună și, ca să fim sinceri, poate că sunt la fel de mulți cei care nu au, deloc, parte de acest serviciu.

Nimeni nu poate crede că trecerea de la educația față-către-față la educația online se poate face în câteva săptămâni sau chiar luni, fără investiții serioase. Cu atât mai mult, sunt complet naivi aceia care cred că reforma sistemului educațional se poate întâmpla evenimențial, sub condițiile pandemiei. Nimeni nu rezolvă o criză în altă criză.

Programa modulelor de pregătire a personalului didactic a inclus târziu cursuri de educație asistată pe calculator. Toți cei care nu au avut parte de asemenea cursuri ar trebui să participe la programe de formare, organizate prin Minister, nu prin instituții fantomă acreditate la colț de stradă, așa încât profesorii să aibă parte de o educație tehnologică prin care să poată folosi câteva platforme-cheie care, în aceste timpuri, reprezintă singura soluție pentru a asigura un climat de echilibru relativ pentru educabili. Pe de altă parte, mai puține programe remediale „de sacrificiu” și mai multe achiziții pentru a susține infrastructura educațională ar fi deschide calea pentru ca educabilii și profesorii să primească deopotrivă gadgeturi pentru desfășurarea educației online. Aceasta ar fi singura linie de forță pentru a ne „pregăti” pentru următorul val de pandemie, în care cursurile față-către-față ar putea fi din nou suspendate. Nu știu cum cumpără statul toate acestea câtă vreme bugetului de la educație îi erau nefolositori cei 6% din PIB, dacă mai țineți minte discuțiile din toamnă.

Pentru educație, niciodată, dar niciodată, banii nu sunt suficienți.

Sunt necesare dialogul, interacțiunea ad hoc, schimbul spontan de replici, de conținuturi, de problematizări și de critici. Nu poți preda epistolar. Prin email. Prin whatsapp. Prin messenger. Aceste platforme gratuite au fost un adevărat sprijin pentru noi în această perioadă, pentru că ne-au asigurat posibilitatea de a ne vedea.

Vă spun și de ce s-a procedat astfel. Pentru că aceia care cred că pur și simplu iei un coținut al unui curs online și îl tranformi într-un curs față-către-față sau vice-versa se înșală amarnic. Conținuturile scrise trebuie transmise simplu, concentrat, ordonat, crescând gradul de dificultate de la unitate la unitate, dar conținuturile orale sunt cele care duc aceste informații în zona cunoașterii pe care universitățile o păstrează vie. Personal, nu pot să mă plâng. Studenții mei sunt cei care au prelungit uneori orele de curs și de seminar cu mult peste limita orarului: s-au bucurat că nu intră nimeni după noi „în sală”, că pot continua dialogurile polemice și că pot să păstreze un sens al vocației și normalității în lumea de rețea. La rândul meu, tot ce mi-am dorit în aceste luni a fost ca ei să simtă cât mai puțin aceste schimbări, iar lucrul nostru împreună să îi preocupe, nu doar să le ocupe mintea. Dacă am reușit, e meritul lor. În rest, lucrăm fiecare cu resursele lui personale: laptop, pc, internet. Există un efect cinic al acestei crize și el se va vedea la desfășurarea evaluărilor online. Examenele scrise, susținute prin aceste platforme virtuale, vor trebui gândite de așa natură încât să probeze ceea ce toți am promis că formăm: competențe.

Sunt și foarte multe dezavantaje. Predarea este un act empatic. Am nevoie să văd privirea studentului meu pentru a constata câtă uimire, neînțelegere sau bucurie stau în ochii lui după o oră de curs sau de seminar. Cel mai bun feedback, nefalsificabil, e acela al interacțiunii vii.

E o corvoadă să scrollez uneori două pagini de ecran digital ca să verific repede, pe măsură ce predau, chipurile tuturor celor care trebuie nu doar să mă audă, ci și să mă asculte. În spatele unei camere de lucru, mică, la rezoluția unei poze de buletin pe ecranul meu, stă un viitor profesionist. Un viitor profesor. Un viitor expert. Eu trebuie să îl văd ca să mă asigur că el devine ceea ce își dorește.”. Puteți citi aici comentariul integral.

Un monitor nu poate crea convingeri și caractere

Un profesor la o școală din Godeni a răspuns sub rezerva anonimatului, din motive de protecție personală.

„În perioada în care școlile sunt închise, cursurile școlare online s-au desfășurat folosind la început rețeaua WhatsApp, cu schimburi de mesaje scrise, clipuri video sau linkuri, efectuate între cadrele didactice și elevi, deoarece multe școli nu au avut acces la platformele educaționale existente în mediul virtual. 

Începând cu luna aprilie Inspectoratul școlar a recomandat utilizarea unor platforme educaționale care până la 31.08 2020 oferă servicii gratuite. Cheltuielile părinților pentru învățământul online, în această perioadă, nu au fost foarte mari, dar au fost (abonamente telefon și internet achiziții de telefoane, tablete.). Multe dintre școli au apelat la serviciile platformelor educaționale amintite mai sus, dar după 31.08. 2020 costurile utilizării acestor platforme sunt mari și dacă nu vom primi finanțare de la minister nu ni le vom permite. În concluzie dreptul constituțional la învățământ gratuit garantat de stat nu va putea fi respectat fără alocarea fondurilor necesare din partea Guvernului.

Nu dețin o informație care să îmi confirme că s-a făcut o evaluare a ceea ce înseamnă efortul bugetar al statului pentru asigurarea de calculatoare fiecărui copil. Acum câțiva ani se vehicula o idee la nivel de minister potrivit căreia fiecare elev va primi o tabletă dar a rămas la nivel de idee. Deși funcționează încă programul în care se alocă elevilor ai căror părinți au venituri mai mici, câte 200 de euro pentru achiziționarea unui calculator, în această perioadă de izolare îndeplinirea formalităților necesare a fost foarte dificilă. 

În general, în ultimii ani s-au făcut reale progrese în ceea ce privește accesul la internet. Aportul direct al statului a fost relativ modest. Meritul a fost al autorităților locale, al firmelor particulare și nu în ultimul rând al locuitorilor înșiși. 

Sunt și familii care nu își permit să plătească un abonament de internet. Așadar dacă statul vrea un învățământ modern cu acces la resursele online, trebuie să plătească investițiile necesare. Dacă se dorește un învățământ de calitate ca în țările dezvoltate din Uniunea Europeană vor trebui să fie alocate fonduri cât mai rapid. Resursele pot veni din cei 6 % din PIB.

Cred că au fost făcute evaluări, dar insuficient dezbătute. Nu cred că procesul de învățare poate să se desfășoare exclusiv online, oricât de evoluate și perfecționate ar fi platformele educaționale. Învățământul tradițional bazat pe relația directă, față în față, elev – profesor va trebui să fie armonios împletită cu aportul învățării online. Un telefon, o tabletă, un monitor, oricâte informații ar transmite, nu pot transmite și sentimente, trăiri sufletești, nu pot crea convingeri și caractere.

Practica, în adevăratul sens al cuvântului, evident  va fi foarte dificil, dacă nu imposibil, să se facă online. Online-ul poate să creeze anumite facilități în modelarea unor fenomene sau  corpuri  greu accesibile direct, dar nu poate să înlocuiască exercițiile directe pentru formarea unor deprinderi practice.  

Apare într-adevăr o problemă în cazul familiilor cu mai mulți copii și spațiu redus, atât în ceea ce privește dotarea materială a familiei, cât și în ceea ce privește ambientul locuinței. Noi avem în școală și familii cu 3, 4 sau chiar 7 copii. În aceste cazuri este și mai greu de dat un răspuns.

Dacă raportul dintre învățarea online și ce tradițională va fi unul rațional, dacă programele școlare vor fi gândite astfel încât să răspundă nevoilor reale ale elevilor dar și ale societății în general, dacă programele școlare vor fi astfel întocmite încât să fie instrumente eficiente pentru cadrele didactice, dacă statul va face investiții masive în învățământ, ar putea să conducă la creșterea nivelului intelectual și profesional al elevilor. Sunt însă prea mulți de dacă.”

Generațiile actuale sunt obișnuite să comunice

Studiind profund învățământul unei categorii defavorizate, Adriana Săftoiu, deputat PNL și membru în Comisia pentru drepturile omului, culte și drepturile minorităților, a inițiat o lege promulgată deja de Președinte prin care limbajul folosit de cca 30.000 de surzi din România, a devenit limbă oficială de învățământ pentru aceștia,

În cadrul anchetei Q Magazine, ne-a declarat că dacă guvernanții ar fi avut viziune, „acum fiecare elev avea DEJA câte un calculator”, dar au fost miniștri care au afirmat chiar că educația „nu are nevoie de mai mult de 3% din PIB”. „ Statul nu poate de ani de zile să asigure manuale la timp, să scoată toate toaletele din curtea școlii cu atât mai mult calculatoare pentru fiecare elev.

Nu e suficient să ai instrumente când conținutul predării e nereformat. Dar, acum, urgența e cum ajungem cu aceste lecții online la fiecare copil pentru că da, nu fiecare familie își permite un abonament. Cred că se pot găsi soluții printr-o colaborare public-privat, cu pachete negociate cu companiile de telefonie, e clar că trebuie acționat repede. Situația actuală are mari șanse să devină una obișnuită, normală. Suntem avertizați că în tomană-iarnă ar putea să fie un nou val epidemic. Așa că aceste măsuri nu sunt pentru acum, ci pentru de acum înainte.

Să nu uităm că aceste generații sunt familiarizate să socializeze, să comunice mult, foarte mult – generația mea ar spune că prea mult- prin aceste metode, sunt mereu conectați între ei prin aceste instrumente, așa că nu cred că procesul educațional va avea de suferit pentru că nu se va face în mediul strict formal, standard de până acum.

Sunt convinsă că se vor găsi metode inclusiv pentru practica unor materii. Învățăm să gătim sau să reparăm una-alta urmărind în spațiul online platforme dedicate. Nu ducem lipsă de creativitate și inovație, ci mai degrabă de reacție rapidă la noua situație, de resursă umană care să știe să folosească toate acestea și evident de resursa financiară. ”, spune Săftoiu. Declarația integrală poate fi citită aici.

Statul trebuie să elimine diferențele între rural și urban

Carmen Stănciulescu, profesor la Școala Corbi, Jud Argeș ne-a declarat că mutarea cursurilor din clasă în online a prins infrastructura educațională nepregătită în special pentru desfășurarea orelor în mediul rural. „O pondere mare a elevilor și studenților care provin din acest mediu va fi afectată de această schimbare temporară.

Pentru a le fi respectate drepturile garantate de Constituție, statul trebuie să reușească să elimine diferențele dintre mediul urban și rural, să ajute în mod eficient și concret aceste categorii vulnerabile să aibă acces la educație prin punerea la dispoziție de aparatură tehnică ( laptop/ calculator) care să îi permită accesul, abonamente de internet, etc. Consider că nu s-a realizat în mod concret și real estimarea efortului bugetar deoarece atenția s- a concentrat pe gestionarea crizei din sistemul medical.

Statul are interesul să asigure accesul la educație pentru fiecare copil, chiar dacă familia din care provine nu dispune de resursele necesare sau nici chiar autoritatea locală. Problema va trebui gestionată la nivel central.

Pentru anul școalar 2019-2020, o rectificare bugetară pentru a se oferi resursele necesare nu ar fi suficientă. Dacă se vor lua în calcul concluziile reieșite pe parcursul desfășurării on-line a orelor, cred cu tărie că va exista o schimbare în bine începând cu anul școlar 2020-2021.

Cu unele excepții, practica se va adapta la mediul online. Excepția este reprezentată de învățământul tehnic și profesional, unde se învață o meserie prin practicarea ei efectivă.

Acolo unde sunt mai mulți elevi într-o casă, în cel mai bun scenariu, vor face un orar astfel încât copiii din familie să urmeze parțial cursurile și să beneficieze toți de educație în mod egal. În cel mai bun caz, nivelul intelectual va stagna (pentru orice schimbare, trebuie o perioadă de acomodare.).”

Modelul evreiesc

Profesorul universitar dr. Radu Mușetescu de la Departamentul de Relații Internaționale din ASE spune că, cel puțin în perioada carantinei, dar nu numai, o soluție care să ajute copiii ar fi voluntarii din rândul celor care au competențe și i-ar putea sprijini.

„ Este esențială atragerea voluntarilor în acest proces, și aici aș sublinia patru categorii cu un rol potențial major: 1. cadrele didactice ieșite la pensie; 2. elevii mai mari sau studenții; 3. alți pensionari, poate cei cu un anumit nivel al studiilor; 4. preoții, mai ales atunci când vorbim de sate sau locuri greu accesibile din mediul rural.”.

Profesorul dă exemplul secretului învățământului evreiesc, o metodă care ne-ar putea inspira. Detaliile pot fi citite aici.

NU se poate înfăptui școala online decat în utopie

Luiza Stoica, Profesor de actorie la Școala Populară de Arte Pitești este de părere că „Școala nu înseamnă doar transmitere/receptare de informații.”.

„Oricum și părinții și copiii sunt nerăbdători să înceapă școala. Copilul are nevoie de colectivitate, are nevoie să interacționeze cu alți copii, să se dezvolte emoțional și social, altfel vor deveni niște adulți precum animalele de la zoo.

Obligativitatea participării la cursurile online din partea părinților și a copiilor, din start discriminează multe categorii sociale și nu face, din punctul meu de vedere, decât să sublinieze falia deja existentă între ele. Eu cred că în momentul de față- luând în calcul numai elementul logistic- ca să nu mai vorbim de celelalte elemente necesare desfășurării decente a școlii online pretinse de Minister- NU se poate înfăptui școala online decat în utopie. O utopie dictactorială, neavând însa instrumentele necesare coerciției- care ar fi- în fond- niște simple calculatoare legate la rețeaua de internet. 

Trecând la nivelul practic în adevăratul sens al cuvântului, adică materiile care presupun practica, ei bine…nu există.

Din experiența mea: am realizat și realizez în această perioadă cursuri online de actorie pentru cursanții Școlii Populare de Arte și Meserii Pitești, unde se înscriu numai cei care vor, dar atenție, și numai cei care pot, fiindcă unii nu au logistica necesară. Nici eu, la rândul meu, nu le pot asigura decât 40 de minute gratuite pe aplicația Zoom, care suferă de întreruperi și alte probleme de semnal.

De asemenea, eu nu simt că le pot da atenția cuvenită fiecăruia dintre ei, este un mediu greu controlabil, copiii au diferite nevoi și în fond eu cred că pierdem esența unui curs de teatru: interacțiune reală, aici și acum. Mă străduiesc să realizăm o interacțiune virtuală, dar știm cu toții limitele psihologice ale ei. 

Mai este un aspect care mi se pare important de punctat. Comunicând numai virtual cu elevii mei, găsesc tare greu să îi ghidez REAL și mai  ales să-i corectez, din teama de a nu-i răni și prefer să cultiv un mediu optimist, ca lor să le facă plăcere. Nefiind față în față, percepându-ne printr-un ecran- limitat și el, expresiile faciale și corporale, mesajul se distorsionează și- cu cele mai bune intenții de altfel- riști să dăunezi comunicării și încrederii create între profesor și elev.

Un lucru bun însa- școala online dă continuitate (sau poate doar dă iluzia unei continuități?) ideii de școală, temelor, legăturii profesor elev, elevilor între ei.

Am să închei cu o întrebare filosofică pentru cei de la minister: Care este diferența dintre școală și ideea de școală? Simt că trebuie să dau și răspunsul, având în vedere că în școală nu se studiază -de fapt- filosofia: Ideea de școala nu educă!”

Prezența în clasă a cursantului cu profesorul este absolut necesară

Profesorul  Viorel Predoiu predă clarinet/saxofon la o clasă de instrumente de suflat. A desfășurat activitățile și cursurile pentru online prin formarea unui grup al cursanților pe WhatsApp. Totul decurge binișor, însă e nevoie obligatorie de prezența fizică la cursuri.

Ca să vă enumăr doar câteva problemele de predare pe care le-am întâmpinat, mai ales la cursanții de anul I:

• Poziția degetului pus pe orificiul instrumentului; o permanentă corectare
• Tehnica de suflat fără să umfle obrajii necesită o prezență a profesorului
• Orice piesă la prima vedere trebuie exemplificată de profesor și explicată cursantului
• În permanență trebuie controlat să cânte acordat: dinții bine poziționați pe muștiuc și dozajul de aer.

Toate acestea, dacă nu sunt corectate la timp, duc la o foarte slabă pregătire a cursantului. Pierderea de semnal în predarea online determină  pierderea interesului cursantului pentru lecție și pierderea frazării melodiei sau studiului.

Digitalizarea este bună, dar nu permanent, fapt pentru care prezența în clasă a cursantului cu profesorul este absolut necesară.”

Cine ar putea fi mai presus de lege?

Profesor universitar dr. Nicoleta Ionac de la Facultatea de Geografie a Universității din București

„În principiu, drepturile şi libertăţile membrilor unei societăți democratice, consfinţite şi recunoscute de Constituţie şi diverse legi organice speciale, trebuie să se exercite numai cu bună credinţă. Aceasta înseamnă că legalitatea actelor juridice emise de orice for sau autoritate decidentă implică cerința ca respectivul act juridic să fie emis cu respectarea competenţei prevăzută de lege și să respecte normele de drept superioare ca forţă juridică, îndeosebi a Constituției. Totodată, orice decizie sau act de conducere adoptat dobândește legitimitate numai dacă acesta se bazează pe un act juridic legal, care nu generează discriminări, privilegii sau restrângeri nejustificate ale drepturilor subiective şi este adecvat situaţiei de fapt care îl determină şi scopului legii. În cazul de față, decizia de a institui și organiza învățământul de tip e-learning (online) ca formă obligatorie de învățământ pentru cursanții de toate vârstele și categoriile sociale poate respecta condiţiile formale de legalitate dar ar genera discriminări sau privilegii sau ar restrânge nejustificat exercitarea unor drepturi subiective, devenind astfel un act juridic nelegitim deoarece el nu mai asigură respectarea nediscriminatorie a tuturor drepturilor şi libertăţilor constituţionale.   

Statul trebuie să și pună la dispoziția tuturor participanților la actul educațional e-learning (elevi și profesori deopotrivă), infrastructura sau logistica necesară pentru desfășurarea corespunzătoare a tuturor activităților specifice (calculatoare, programe software, licențe de utilizare pentru diverse aplicații electronice, acces internet etc. La nivelul meu de cunoaștere, nu cred că, în acest moment, statul român dispune de un asemenea buget dar, cine știe, poate că declarațiile făcute de autorități în spațiul public au și acoperire financiară reală, altfel nu s-ar fi lansat astfel de inițiative.   

Tot statul trebuie să asigure și accesul sau conexiunea fiecărui elev și profesor la world wide web sau internet, care oferă, într-adevăr, un câmp foarte larg de aplicații și posibilități de cunoaștere. În condițiile actualei pandemii, care a impus cerința izolării sau distanțării sociale pe un termen destul de lung, acest lucru nu mai poate fi realizat într-un cadru instituționalizat (la nivelul unității de învățământ), ci numai la nivel individual, ceea ce ar însemna ori ca fiecare elev (și profesor) să dețină o cartelă sau un abonament independent, plătit de stat, utilizabil numai pentru trafic de date mobile (internet) dedicat exclusiv activităților educaționale, ori ca statul să asigure fiecăruia dintre aceștia o anumită fracțiune din contravaloarea cartelei sau abonamentului lor personal de telefonie mobilă, care ar putea fi folosit în mod direct sau indirect (ca hot-spot mobil independent) în derularea activităților educaționale obligatorii, prevăzute de lege. În această situație din urmă, se ridică însă întrebarea în ce măsură s-ar mai garanta astfel fiecărui elev sau profesor dreptul de protecție a datelor personale și la viață privată, garantat de Constituție și de Carta Universală a Drepturilor Omului? Cum se va face partajarea, conform proporției valorice prestabilite, dintre traficul de date utilizat în scop educațional și cel personal? Cât despre gradul de acoperire teritorială a rețelelor mobile de telefonie și internet, pot să apară serioase probleme de acces în locații care să producă ecranarea undelor radio cu anumite frecvențe, pe care se realizează transmisia acestora, cum ar fi zone de defileu, tuneluri, peșteri ș.a., dar cum acestea sunt, în general, mai puțin locuite în secolul al XXI-lea, nu cred că se va mai pune această problemă deloc.     

Cred că o acțiune de asemenea anvergură din partea statului ar avea nevoie de oarecare timp pentru proiectarea și implementarea ei inteligentă și eficientă, mai ales dacă se dorește și sustenabilitatea ei pe termen mai lung. Iar în ceea ce privește finanțarea ei, este logic că aceasta ar trebui realizată, cel puțin teoretic, din resurse bugetare, pentru asigurarea deplinei concordanțe juridice dintre scopul asumat (învățământ de tip e-learning obligatoriu) și cel declarat prin Constituție (învățământ de stat, gratuit). Utilizarea oricăror alte tipuri de resurse financiare, din fonduri extra-bugetare sau private, ar presupune, în mod automat, încălcarea nu numai a prevederilor constituționale, ci și a drepturilor și libertăților fundamentale ale participanților la actul educațional respectiv.     

În contextul globalizării, care a impus  creşterea foarte dinamică a cerinţelor superioare de cunoaştere oferite de tehnologiile informaționale și comunicaționale (TIC), crearea şi dezvoltarea unor contexte şi structuri specifice de e-learning, în condiţiile existenţei fondurilor şi infrastructurii necesare; a respectării prevederilor legale privind dreptul de proprietate intelectuală; a achiziţionării şi deţinerii licenţelor de utilizare a programelor specifice şi a validării formale a competenţelor dobândite prin acest tip de învățământ, nu pot fi decât utile în atragerea şi participarea, în actul şi procesul educaţiei, a unei proporţii cât mai ridicate a populaţiei tinere şi active, caracterizată printr-o mare diversitate culturală, în punerea la dispoziția acesteia, a unei game mai variate şi mai flexibile de oportunităţi de învăţare-evaluare, prin care se poate extinde și spori eficacitatea metodelor personalizate de predare-învăţare. Dar de aici până la transformarea, peste noapte, a învățământului de tip e-learning, într-unul obligatoriu, de masă, de tip free massive open online courses (FMOCC), cred că este o cale destul de lungă iar pentru aceasta ar fi nevoie de strategii și politici educaționale și instituționale foarte bine concepute, coordonate, implementate și finanțate, dar mai ales de un nivel superior de dezvoltare economică și socială, care să permită accesul tuturor categoriilor de potențiali elevi și cursanți la acest tip de învățământ.

În plus, nu trebuie să scăpăm din vedere nici faptul că între actul propriu-zis al educației (engl. education) și cel al instruirii sau învățării (engl. learning) este o mare diferență; educația în sine având o sferă mult mai largă de cuprindere, fie chiar și numai din punct de vedere strict lexical, și conținând o gamă mult mai variată de forme, contexte și modalități de învățare (instruire), cum ar fi cele formale (activități didactice directe, teoretice și experimentale), non-formale (activități extra-curriculare), de tip blended-learning (combinație de activități educaționale directe și indirecte) și e-learning (activități educaționale indirecte, online); toate acestea fiind aplicate și utilizate în diverse contexte și proporții, în funcție de realitățile și necesitățle de dezvoltare socio-economică ale unei societăți.      

În cazul practicii, referindu-mă strict la disciplinele din planurile de învățământ ale Facultății de Geografie în care lucrez eu de peste 30 de ani, permiteți-mi să vă răspund printr-o întâmplare anecdotică, dar reală, care a avut loc cu mulți ani în urmă, încă pe vremea când eu, la rândul meu, eram studentă la aceeași facultate. Într-una din practicile noastre de specialitate pe teren, eu și colegii mei ne aflam undeva într-o regiune reprezentativă din punct de vedere geologic și geomeorfologic, a Podișului Transilvaniei, când profesorul nostru îndrumător, un reputat geograf, ne explica, pe o hartă topografică pe care o desfășurase la fața locului, cum să recunoaștem o cuestă, pe care el o cataloga drept splendidă, fără ca vreunul dintre noi să înțeleagă cu adevărat ce poate fi atât de splendid la o cuestă (în termeni populari, coastă de deal) până când nu ne-a arătat-o în toată splendoarea sa privind modul de dispunere și respectiv, fragmentare, a straturilor sale sedimentare, chiar acolo, în natură, în fața noastră… De atunci, eu cel puțin, știu să identific în teren o astfel de formă de relief, fără să mă mai uit pe hartă și invers… Deci, cred că răspunsul este destul de evident!

Resursele și activitățile educaționale de tip e-learning sunt întotdeauna sau ar trebui să fie complementare celor directe, prevăzute în programele școlare și planurile de învățământ, prin urmare ele nu pot substitui în întregime toată gama de activități formale și non-formale care se pot efectua pe trepte și categorii diferite de învățământ, mai ales într-un cadru instituționalizat unitar și coerent, reprezentând un element cheie al sistemului integrat de securitate al României, în special prin impactul pe care-l are asupra societăţii şi prin climatul intelectual creativ pe care se presupune că îl formează şi perpetuează. În acest caz, sistemul public de învățământ ar trebui să-şi structureze şi orienteze toate activităţile specifice nu numai în sensul creşterii calităţii acestora, ci şi în cel al îndeplinirii misiunii ei de formare, cercetare şi dezvoltare durabilă a societăţii, din perspectiva salvgardării şi promovării valorilor fundamentale specifice culturii euro-atlantice. Iar pentru realizarea unui astfel de sistem integrat, caracterizat printr-o deplină inter-conectare şi armonizare a tuturor componentelor sale, s-a plecat în primul rând de la interesele şi obiectivele naţionale de securitate, așa cum au fost ele definite pe baza unor valori fundamentale împărtăşite, de altfel, de toate celelalte state membre ale Uniunii Europene şi ale NATO, precum: „demnitatea, înţeleasă ca atribut esenţial al persoanei umane”; „coeziunea civică şi afirmarea identităţii naţionale”, „democraţia constituţională şi statul de drept”, exprimată prin „garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi respectul faţă de prevederile constituţionale şi legale”; „libera dezvoltare a personalităţii umane”; „dreptatea şi pluralismul”; „egalitatea în faţa legii”, ca să menționăm numai câteva dintre valorile și obiectivele fundamentale înscrise în  „Strategia Naţională de Apărare a Ţării pentru perioada 2015-2019: O Românie puternică în România şi în lume”, art. 16, pag. 7, Bucureşti, 2015 (www.presidency.ro). Ori, dacă ne aflăm în anul 2020 și cadrul de valori democratice ale societății românești, ca să nu-l numim altfel, așa cum a fost el definit prin sistemul integrat de securitate al țării, nu mai este valabil din punct de vedere legal, deoarece nu s-a adoptat încă altul nou, înseamnă că totul devine, dintr-o dată, supus unei schimbări arbitrare și discreționare? Cine ar putea fi mai presus de lege sau cine ar putea lua decizia unei atât de profunde schimbări la nivelul întregii societăți românești, despre care se presupune că se mai ghidează încă, dacă a încetat deja să mai funcționeze în fapt, după valori cu adevărat democratice?”