Eșecul glorios al președintelui

Iohannis intră în al doilea mandat în cele mai fericite condiții, pentru domnia sa. Are guvernul său, sondajele de opinie ne arată că va avea în noul Parlament și o majoritate parlamentară favorabilă. Ce va face cu această putere?

CRIZA STATUS QUO-ULUI CONSTITUȚIONAL

O constantă a politicii românești de după anul 2004 este conflictul, ce evoluează uneori spre război instituțional, între Administrația Prezidențială și Guvernul României. Încurajat de decalarea alegerilor prezidențiale de cele parlamentare, dar și de o Constituție neclară și nefericit concepută, această tensiune între Președinte și Guvern pare să fie caracteristica cheie a republicii noastre.

În timpul celor zece ani în care Băsescu a fost președinte, am preferat să dăm vina mai degrabă pe personalitatea dificilă și autoritară a acestuia, decât pe carențele de care suferă Constituția. Iată că și primii cinci ani ai administrației Iohannis au arătat că, dacă există o problemă, aceasta se găsește în nucleul constituțional al statului român.

Problema constituțională este relativ simplă: cine conduce, de fapt, România? Președintele sau Guvernul? Atât președintele Băsescu, cât și președintele Iohannis s-au putut declara mulțumiți doar în momentele în care au putut avea la Palatul Victoria niște subordonați, și nu niște parteneri de dialog. Aceste momente au fost și cele în care cei doi președinți au putut da măsura capacităților lor politice și administrative. Rămâne să judece istoria performanțele guvernelor Boc și Cioloș.

O nouă Constituție, și nu doar o revizuire a celei vechi, care să traseze și tranșeze clar puterile în stat și limitele acestora, să clarifice pentru toată lumea ce tip de republică există în România prezidențială, semi-prezidențială sau parlamentară, să clarifice rolul Curții Constituționale, să lămurească odată pentru totdeauna care sunt fișele postului pentru actorii constituționali, devine tot mai mult un imperativ, nu doar un plan de viitor. Altfel, acest război de uzură în cadre constituționale, între Președinte și ai săi, Guvern și ai săi, va continua, împiedicând dezvoltarea coerentă a României.

EȘECUL GLORIOS AL PRIMULUI MANDAT

Când a câștigat alegerile prezidențiale din anul 2014, a existat un val mare de așteptări de la Klaus Iohannis. Lupta electorală de atunci avusese o încărcătură titanică, plină de simboluri. Iohannis era exponentul unei Românii „curate” în lupta cu o Românie „coruptă”, al unei Românii „nemțești”, contra unei Românii „balcanice”. Stereotipuri și așteptări s-au împletit în conflictul între Iohannis și Ponta, inventând un mit politic de moment: mitul președintelui care tace dar face.

Însă cinci ani de zile, Klaus Iohannis a avut un singur obiectiv: să înfrângă PSD-ul. Cel puțin, în ultimii trei ani, Cotroceniul nu a făcut nimic altceva decât să lupte politic cu guvernarea PSD. Celelalte câteva proiecte ale Cotroceniului au sfârșit printr-un eșec sau ca o însăilare de lozinci bune doar pentru lupta electorală cu PSD-ul.

Convocată cu mare tam-tam, o comisie prezidențială alcătuită din minți luminate sau care măcar așa lasă impresia public, ar fi trebuit să ofere o viziune de țară pentru România. După cinci ani încă nu știm nimic despre cum vede Cotroceniul România, în afară de asigurarea că o vede „european”. Alt efort vizionar al lui Klaus Iohannis a fost proiectul „România educată”. Cu ambiția de a stabili coordonatele educației în România pentru o sută de ani,  dar cu o strategie de doar 12 ani, „România educată” este, de fapt, tot un pachet de truisme, lozinci și banalități.

În ceea ce privește politica externă, Cotroceniul a fost marele absent în timpul administrației Iohannis, mult mai mult decât în timpul administrației Băsescu. Apetența pentru concedii a cuplului prezidențial nu a fost dublată (se temeau să nu fie prea mult asociați cu familia Ceaușescu?) de o ofensivă diplomatică a României. Nu s-au ratat evenimente protocolare obligatorii. Cei cinci ani însă Iohannis nu a dus la nicio relansare a României pe plan internațional și nici măcar la o lămurire a publicului pregătit cu privire la poziționarea în contextul crizei relațiilor SUA-UE: cu cine suntem, din moment ce epoca „euro-atlantismului” apune?

De altfel, nici nu s-a văzut dinspre Cotroceni vreun efort pentru ca aceste proiecte să fie mai mult decât niște simple exerciții de imagine. În fapt, singura preocupare a fost războiul cu Palatul Victoria, minus anul în care, datorită guvernului Cioloș, Administrația Prezidențială a fost îmbrăcată într-o atmosferă sabatică.

Primul mandat al lui Klaus Iohannis poate fi considerat un eșec. Însă unul glorios, din moment ce, la încheierea lui, președintele câștigă, fără efort, un al doilea mandat.

PÂNĂ ÎN 2024

Klaus Iohannis refuză confruntarea cu Viorica Dăncilă înainte de turul doi de scrutin al alegerilor prezidențiale. Șeful de campanie al candidatului PNL, Dan Motreanu, a declarat că o dezbatere electorală ar fi inoportună în acest moment, în condițiile în care PSD a refuzat ani la rând dialogul cu președintele României.

În 2014 însă, în al doilea tur al alegerilor prezidențiale, Klaus Iohannis insista ca Victor Ponta să participe alături de el la o dezbatere electorală. 

Klaus Iohannis l-a somat public atunci pe Victor Ponta „să renunţe de urgenţă la tertipuri şi să aibă curajul să îşi asume o confruntare de idei corectă.” Într-un final, dezbaterea Iohannis-Ponta a avut loc, iar candidatul PNL n-a ieșit tocmai bine din acea confruntare, în schimb, a devenit președintele României.

Rămâne de văzut care sunt acum motivele refuzului președintelui Iohannis de a participa la o dezbatere cu Dăncilă.

În cele din urmă, ar putea să intre în al doilea mandat al său fără să fim lămuriți ce planuri are pentru acesta. Atât Klaus Iohannis, cât și electoratul domniei sale pare să intre în această nouă etapă politică cu toate așteptările deja satisfăcute. De fapt, ca să fim mai exacți, cu așteptarea deja satisfăcută: înfrângerea PSD.

PSD a fost înfrânt. Și sunt puține șanse ca PSD să mai poată câștiga alegeri (prezidențiale sau parlamentare) până în anul 2024. De pe acum, dar și în următorii cinci ani, președintele Iohannis va avea un guvern al său, subordonat politic Cotroceniului și o majoritate parlamentară mai degrabă favorabilă decât dispusă să îi facă opoziție.

Ce va face președintele în acești cinci ani de zile ce vor urma? Sunt și anii ultimului său mandat. Or ultimul mandat este, de obicei, cel în care președintele, oricare ar fi acela, încearcă să își lase amprenta pentru istorie. Aceasta fie și pentru că nu mai are o miză electorală.

De asemenea, Iohannis ar deveni din nou președinte în niște alegeri în care doar candidata PSD l-a văzut ca adversar. Ceilalți candidați relevanți, Barna, Paleologu, Diaconu, Hunor, au preferat mai degrabă să atace candidatul PSD decât să-l provoace pe Iohannis, câștigătorul previzibil încă de la începutul acestei campanii electorale.

În sfârșit, Klaus Iohannis pornește la drum în al doilea mandat cu un guvern al său. Nu e irelevant faptul că Ludovic Orban l-a invitat pe președintele Iohannis la prima ședință de guvern, să o co-prezideze, iar președintele a fost prezent la instalarea miniștrilor. Mesajul este clar: guvernul Orban este, de fapt, guvernul Iohannis.

O provocare pe cât de majoră, pe atât de necesară, ar fi ca președintele să inițieze dezbaterea publică și politică ce ar putea duce la scrierea și adoptarea unei noi Constituții. Contextul este mai mult decât favorabil. Din noiembrie 2020 până în mai 2024 nu vor mai fi alegeri, deci sunt cel puțin 3 ani în care se pot face multe, fără presiuni electorale. Viitorul Parlament, expresie a voinței electorale de la alegerile parlamentare de peste un an de zile, va putea să fie foarte legitim și o Adunare Constituantă.

Iohannis ar putea să investească bună parte din energia mandatului său în politica externă.

România nu își mai poate apăra interesele prin canale diplomatice proprii. Mai mult chiar decât pierderea influenței României în Republica Moldova, poate cea mai relevantă dovadă a dezastrului în care se găsește diplomația românească, este refuzarea accesului în Ucraina al unui demnitar român (Kelemen Hunor), posesor de pașaport de serviciu, urmată de o reacție târzie și lipsită de vlagă a autorităților românești.

Politica externă a României este în moarte clinică, supraviețuind doar agățată de o efemeră perfuzie europeană și de alta americană.

Ce va face Klaus Iohannis? Campania electorală, care ar fi trebuit să ne spună ce planuri de viitor are cu al doilea mandat este irelevantă. Lipsa dezbaterilor electorale, rezumarea întregii dezbateri publice la un antipesedism „de principiu”, nu spun nimic despre planurile și așteptările țării. Se deschide o altă fereastră de oportunitate pentru președintele Iohannis: o țară care nu e frământată de viitorul său poate fi mai deschisă să îi accepte o eventuală viziune.

O altă variantă ar fi aceea ca, la fel ca în timpul primului guvern Iohannis (Cioloș), președintele și echipa sa să intre într-un timp sabatic. Căci, nu e așa, concediile nu sunt vacanțe și vacanțele nu sunt concedii?! Aşadar, se pot alterna.