EXCLUSIV Q MAGAZINE. Renate Weber despre SOROS și rețeaua de ONG-uri a serviciilor de informații

De ce a intrat RENATE WEBER, un om apropiat de George Soros, în ALDE? Mai multe răspunsuri într-un interviu acordat Q Magazine.

Principalele declarații

• Serviciile de informații au propriile lor ONG-uri. Apărute de nicăieri, cele mai multe cu maxim trei persoane, dacă nu chiar una singură, fie în țară, fie în străinătate, niciodată făcând publice fondurile pe care le au la dispoziție, rolul lor e să participe la consultări cu Președintele României, să creeze site-uri si conturi de FB pe care să promoveze ideile acestora. Multe manipulează folosind arsenalul specific, fake news, jumătăți de adevăruri care de fapt sunt minciuni, adăpostirea conturilor false de FB, a trollilor etc.

• Faptul că noi știm cât de multe abuzuri s-au comis în numele luptei anti corupție, cât a intervenit SRI în actul de justiție și cum prin justiția selectivă același SRI s-a implicat în viața politică, nu trebuie să ne facă să nu vedem și unele probleme ale guvernării actuale. Mai ales că ele își au originea în aceleași legături bolnăvicioase ale liderilor PSD de ieri și de azi cu serviciile secrete.

• Odată cu instalarea lui Traian Băsescu la Cotroceni am avut de-a face cu o strategie constantă și perversă de deteriorare a imaginii Parlamentului și partidelor prin diferite mijloace și utilizând instituțiile statului pentru asta. Pentru ca el să fie văzut „Salvatorul României” (eventual cu Udrea de-a dreapta lui), a omorât tot ce însemna posibilă concurență în jurul lui.

• În ultimii ani, societatea românească a ajuns să fie mai divizată ca oricând, cred că e chiar mai divizată decât era în 1990. Într-un asemenea context, creșterea economică și creșterile salariale nu impresionează. Într-un dialog al surzilor, nimic din ce înseamnă argument rațional nu ajunge la urechile celeilalte părți. Cel mai trist e că în spatele acestei divizări sunt interese politice, de putere, cu siguranță și economice, de un cinism total.

•  Cred că sunt oameni bine educați (n.r. protestatarii) în domeniile lor de activitate, dar ura față de PSD îi face să nu mai vadă nimic. Ei par să nu înțeleagă că forma lor de protest poate să ducă la anarhie, nu la o schimbare democratică. De fapt, nici nu-i interesează. Nu le pasă, pentru că ura orbește. Au devenit foarte toleranți cu folosirea violențelor de limbaj și fizice de către „colegii de protest”.

• Președintele României se comportă iresponsabil ori de câte ori face apel la stradă fără să explice care sunt limitele unei acțiuni de protest și ce înseamnă un comportament democratic.

• PSD nu trebuie nici urât, nici desființat, ci înlăturat prin alegeri. PNL-ul actual, al lui Ludovic Orban și Raluca Turcan, nu mai are nimic în comun cu cel condus de Călin Popescu Tăriceanu. PNL nu este un partid revoluționar. Este doar populist și în derivă. El spune că PSD trebuie să plece de la guvernare, dar de fapt nu are nici o soluție la problemele multiple cu care se confruntă România în urma unora din deciziile greșite ale guvernării PSD.

Citește și: Războiul amazoanelor

SPECTACTOR ANGAJAT

Membru activ și al societății civile și pionier al lumii ONG-urilor din România, consilier prezidențial și europarlamentar, Renate Weber a fost și este, ca să preluăm termenul lui Raymond Aron, un „spectator angajat” al vieții politice românești și europene.

Critic avizat (prin formație juridică, experiență oengistică și ani petrecuți ca actor activ al societății civile) și actor politic, Renate Weber face parte dintr-un grup minoritar din politica românească (dar și din cea europeană): a politicienilor care au și pregătirea, și experiența, și vocația internă, de a fi buni diagnosticieni ai societății și de a fi imuni contra virusului populist.Recent, a intrat în partidul condus de Călin Popescu Tăriceanu, ALDE.

Prima mea întrebare în acest interviu este teoretică: ce a însemnat pentru activistul civic Renate Weber și ce mai înseamnă pentru politicianul Renate Weber, societatea civilă?

Multă vreme am spus despre mine că în România anilor ‘90 am construit societatea civilă. Dar corect ar fi să spun că am construit instituții ale societății civile, adică organizații neguvernamentale (ONG-uri), asociații si fundații care în anii aceia au jucat un rol formidabil. Nu doar cele privind apărarea drepturilor omului și minorităților, ci multe altele, privind reforma în educație, în sistemul de sănătate publică, în politicile culturale etc.

Invățam oamenii să dialogheze și chiar reușeam.

Au fost 17 ani entuziaști, munceam enorm, nu era ușor  să facem rost de fonduri, dar ele totuși existau.

Când am avut prima dată, cred că prin ‘95, pe ștatul de plată 25 de oameni am avut sentimentul de a fi un mic demiurg. Erau anii în care se construia democrația și chiar dacă pare ciudat aveam mai multe victorii atunci în democratizarea și normalizarea societății românești decât am avut ulterior.

Am intrat în politică efectiv în 2007, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană.

SERVICIILE DE INFORMAȚII AU PROPRIILE LOR ONG-URI

A fost o oportunitate?

De la intrarea în UE, societatea civilă din România s-a tot schimbat. Pe de o parte pentru că fondurile de peste ocean au fost stopate sau s-au diminuat, iar cele din UE încurajează prea mult birocrația și aproape deloc creativitatea și gândirea critică. Civismul promovat prin finanțările UE se reduce la seminarii si broșurele. Am avut ocazia să spun aceste lucruri în mod public în Parlamentul European, în discuțiile cu Comisia Europeană, am prins ideea și în câteva rapoarte, dar din păcate o birocrație are tendința să se autoreproducă, iar Comisia Europeană și funcționarii ei sunt cel mai bun exemplu.

Pe de altă parte, nici România nu putea scăpa de fenomenul existent peste tot în lume,  GONGOs = governmental nongovernmental organizations.

În mod normal, ele sunt creația guvernelor, ca să aibă așa zise voci ale societății civile prin care să manipuleze. La noi nu au fost create de guverne, dar nu am nicio îndoială că serviciile secrete au propriile lor ONGuri.

Apărute de nicăieri, cele mai multe cu maxim trei persoane, daca nu chiar una singură, fie în țară, fie în străinătate, niciodată făcând publice fondurile pe care le au la dispoziție, rolul lor e să participe la consultări cu Președintele României, să creeze site-uri si conturi de FB pe care să promoveze ideile acestora. Multe manipulează folosind arsenalul specific, fake news, jumătăți de adevăruri care de fapt sunt minciuni, adăpostirea conturilor false de FB, a trollilor etc.

În opinia mea cei care au recurs la astfel de manevre sunt responsabili de nivelul extrem de scăzut al mentalității și comportamentului democratic pe care îl vedem azi.

Din păcate, e un fenomen care nu se va epuiza prea ușor, nici măcar prin tăierea finanțărilor, deși acesta ar fi măcar un prim pas.

Sigur, mai există și ONG-uri serioase, puține, dar serioase și cu tradiție, însă ele sunt practic ignorate. 

Citește și: Stare de război în România

E CARAGHIOS SĂ CREDEM CĂ SOROS AUZISE DE DRAGNEA

Dacă am vorbit despre societatea civilă, următoarea întrebare este inevitabilă: în opinia dumneavoastră, cât de important și de influent a fost George Soros în construirea unei societăți civile în estul postcomunist al Europei? Dar în România?

George Soros are categoric locul său în istoria lumii.

El este cel care, dispunând de uriașe resurse financiare, a dorit să pună în practică ideile teoretice ale lui Popper. Societatea deschisă nu este un moft, ci o necesitate.

Soros e un personaj complex, pe cât de convins de beneficiile societății deschise, pe atât de cinic pe alte domenii, dar  l-am crezut întotdeauna când spunea că a considerat că după ce a primit atât de mult de la viață, reușind să aibă o avere impresionantă, a simțit nevoia să ofere ceva în schimb lumii, prin susținerea ideilor democratice și apărarea drepturilor omului în țările care ieșeau din lungi dictaturi.

L-am văzut dialogând cu țăranii noștri din sate de lângă Iași,  beneficiari ai unor credite pe care nu le-ar fi putut obține altfel, bucurându-se din suflet că banii lui îi fac pe oameni să gândească în termeni de dezvoltare individuală, dar și comunitară.

Mai bine de zece ani am fost alături de Soros și de multe din acțiunile lui de a susține societatea deschisă și societatea civilă în țările din Europa Centrală și de Est și în cele din spațiul ex sovietic.

Dar puțini știu că prima lui fundație a fost în Africa de Sud, luptând împotriva apartheidului într-o perioadă cumplită pentru acea țară.

Și cred că e momentul să lămuresc un lucru: eu nu m-am dus alături de Soros cu ideile mele ca să mi le schimb și să plec cu ale lui.

Dimpotrivă, m-am dus alături de el și de echipa lui de la acea dată, mai ales Aryeh Neier, Debbie Harding, oameni pentru care am un infinit respect, tocmai pentru că gândeam la fel ca ei și eram convinsă că era important ca împreună să susținem atitudinile civice și critice față de guverne autoritare sau totalitare.

Dar totuși, peste tot prin lume, numele rețelei lui George Soros este mai degrabă asociat cu antidemocrația decât cu democrația, cu acțiunile de culise decât cu ideea de societate deschisă!

În timp, însăși rețeaua lui George Soros a devenit o structură birocratică și mulți din cei împreună cu care o construise au ajuns la vârsta retragerii din viața publică. Intuiesc că le-au luat locul alții, cu idei noi, cu alte priorități, poate cu agende proprii, care probabil i-au spus și lui Soros ceea ce voia el sa audă și nu ceea ce ar fi trebuit să-i spună.

Pe de altă parte, e de înțeles că atunci când, vreme de decenii, simpla rostire a numelui tău modifică piețele financiare să crezi că același rol l-ai putea juca și în raport cu lumea politică. Din păcate, aici Soros a pierdut mai tot timpul.

Evident am în minte mai ales implicarea lui în alegerile din Statele Unite, ceea ce i-a adus critici de maximă duritate. De aici însă până la a-l demoniza așa cum s-a făcut la noi și în alte părți e cale lungă.

Diverse consilii de administrație și jurii din rețeaua lui pot să finanțeze câteva ONG-uri care pretind că susțin lupta anticorupție și care de fapt au ele însele o agendă politică proprie, dar e exagerat și chiar caraghios să credem că Soros auzise de Dragnea înainte ca acesta să pună toate relele din România pe seama lui.

Personal nu am mai păstrat legătura nici cu Soros și nici cu rețeaua lui de fundații, ne-am mai văzut doar de două ori, la Bruxelles, dar e absurd să-i reproșăm lui părerea că România riscă să devină iliberală, câtă vreme aceasta este și percepția Comisiei Europene și a Departamentului de Stat și a  multor ambasade, deci ale ministerelor de Externe din multe state membre ale UE.

Faptul că noi știm cât de multe abuzuri s-au comis în numele luptei anti corupție, cât a intervenit SRI în actul de justiție și cum prin justiția selectivă același SRI s-a implicat în viața politică, nu trebuie să ne facă să nu vedem și serioasele derapaje ale guvernării actuale.Mai ales că ele își au originea în aceleași legături bolnăvicioase ale liderilor PSD de ieri și de azi cu serviciile secrete.

OCCIDENTUL MEU ESTE UNIUNEA EUROPEANĂ

 Devine tot mai evident chiar și pentru observatorii neavizați că ceea ce în anii 90 putea părea o opțiune simplă- orientarea spre Occident, acum este mult mai complexă: Occidentul este SUA, este și Uniunea Europeană, ambele în concurență. Uniunea Europeană, este la rândul ei,  chiar dacă nu de jure, o Europă în mai multe viteze. Care este Occidentul lui Renate Weber?

România este în Europa. Logic,  sentimental, prin apartenența culturală,  Occidentul meu este Uniunea Europeană.

Eu încă iubesc construcția europeană. Spun „încă” pentru că sunt conștientă că, fără să se reformeze profund și repede, UE va continua să existe din inerție, dar asta nu se va putea la nesfârșit, iar dispariția Uniunii ar fi o catastrofă.

Și din punct de vedere rațional, Occidentul meu este tot UE.

Chiar dacă noi nu suntem în stare să fim la nivelul țărilor dezvoltate, chiar dacă nu avem sistemele de protecție socială la nivelul țărilor nordice, cred sincer că pentru România apartenența la UE este  fundamentală. Că va fi o Uniune cu mai multe viteze (ea este o realitate și azi), că există riscul unei Europe a cercurilor concentrice, e în interesul nostru să fim la aceeași masă cu ceilalți, să negociem fiecare directivă și regulament, să participăm activ și efectiv la această construcție.

Și Statele Unite?

 Cu Statele Unite e o altă poveste. Știu că e partenerul nostru strategic…dar nu prea înțeleg ce anume înseamnă asta. Să dăm bani în neștire pentru industria de armament americană? Sincer, nu cred că aveam nevoie de asta. Înțeleg că ne apără de ruși. Dar mi se pare că asta se întâmplă pentru că noi i-am stârnit pe ruși cu instalarea scutului. Apropos, totuși…e defensiv sau cum? Sunt convinsă că Rusia are un interes major să destabilizeze Uniunea Europeană, inclusiv destabilizând state membre, în diferite feluri, iar noi suntem o bună țintă, dar întrebarea mea e cum ne-au ajutat până acum americanii să contracarăm acțiunile rușilor? Cum ne-au ajutat să nu mai fim vulnerabili la manipulările lor? Cumva cumpărând armament? Așa pare.

NU REUȘIM SĂ NE IMPUNEM POZIȚIA

România se găsește într-o situație complexă, navigând între obligațiile și provocările statutului de membru al Uniunii Europene, alianța profundă cu Statele Unite ale Americii, apropierea zonei de influență a Rusiei și apariția unei puteri regionale cu propria sa cale: Turcia. Cum vedeți această situare a României?

O astfel de întrebare cere o analiză mult mai complexă decât acest interviu. O să spun, pe scurt, că în opinia mea, din păcate, nu reușim să ne impunem poziția și ideile nici prin diplomație și nici altfel.

Poate pentru că nu avem nici o poziție și nici idei cu privire la felul în care se schimbă lumea în fiecare zi. Și cum să avem vreo poziție? Am avut noi vreodată o dezbatere publică sau măcar la nivel politic despre interesele noastre? Despre viitorul nostru? Cel mult, într-un limbaj de lemn auzim referiri la apartenența la UE și la NATO, dar nimic despre cum se schimbă și Alianța Nord Atlantică și Uniunea. Noi părem, sau chiar suntem, încremeniți într-un proiect de acum câteva decenii. Subiectul Rusia e utilizat într-o logică strâmbă: critici SUA, ești cu rușii. Ceea ce e o stupizenie totală.

SOCIETATEA ESTE MAI DIVIZATĂ CA ÎN 1990

România trăiește paradoxul de a fi țara cu cea mai mare creștere economică din Uniunea Europeană, cu creșteri salariale, cu o creștere a nivelului de trai, dar și una din țările cele mai frământate de tensiuni sociale din Uniunea Europeană. Creșterea economică duce la o paradoxală creștere a tensiunii sociale. Ce se întâmplă? E un eșec politic? E un eșec al construcției unei societăți civile?

Cred că în primul rând e un eșec al clasei politice în ansamblu. Există multiple explicații. Niciodată și nicăieri partidele politice și politicienii nu sunt iubiți și nici prea respectați. La noi însă e chiar mai rău.

Au fost câțiva factori care au contribuit la deteriorarea permanentă a acestei imagini. În primul rând a fost atitudinea politicienilor, o combinație de corupție și aroganță și agresivitate, toate la un loc demonstrând că politicienii nu au înțeles că ei sunt în slujba cetățenilor și nu invers. Excepțiile nu fac decât să confirme regula.

Odată cu instalarea lui Traian Băsescu la Cotroceni am avut de-a face cu o strategie constantă și perversă de deteriorare a imaginii Parlamentului și partidelor prin diferite mijloace și utilizând instituțiile statului pentru asta. Pentru ca el să fie vazut „Salvatorul României” (eventual cu Udrea de-a dreapta lui), a omorât tot ce însemna posibilă concurență în jurul lui.

Parlamentul era dușmanul lui cel mai de temut și a pus tunurile pe el. Să ne amintim de campania lui Băsescu și referendumul pentru parlamentul unicameral cu 300 membri. Propuneri populiste ușor de vândut unui public neavizat. Ca să ne demonstreze cât de cinic poate fi, Băsescu a candidat pentru Senatul a cărui desființare o propovăduise înainte.

Pe de altă parte, ani de zile Agenția Națională de Integritate a elaborat rapoarte acuzând zeci de deputați și senatori de conflicte de interese și incompatibiltăți. Presa a prezentat de fiecare dată aceste rapoarte ca pe dovada absolută a corupției parlamentarilor români. Faptul că după contestații și procese rămâneau doar 4-5 în această situație, nu mai conta. Blamul asupra întregului Parlament era deja aruncat și lucra în mentalul colectiv. Dar e și vina Parlamentului că nu a luat măsurile impuse atunci când situațiile erau clare și definitive, întreținând ideea că apără corupții.

La abuzuri nu se răspunde cu alte abuzuri, ci cu aplicarea corectă a legii.

În ultimii ani, societatea românească a ajuns să fie mai divizată ca oricând, cred că e chiar mai divizată decât era în 1990. Într-un asemenea context, creșterea economică și creșterile salariale nu impresionează.

Într-un dialog al surzilor, nimic din ce înseamnă argument rațional nu ajunge la urechile celeilalte părți. Cel mai trist e că în spatele acestei divizări sunt interese politice, de putere, cu siguranță și economice, de un cinism total.

Mișcările stradale se remarcă prin lipsa lor de simpatie față de democrație și disprețul lor față de clasa politică, nu doar față de PSD. Își doresc un altfel de politică în care strada să aibă puterea politică reală. Președintele însuși a legitimat în nenumărate declarații și luări de poziție această viziune nedemocratică.  Guvernul însuși pare să fi acordat un statut special, para-legal, acestui tip de manifestații.  Cum comentați această schimbare a înțelesurilor democrației?

Mișcările de stradă nu sunt exclusiv ale României. Să ne aducem aminte de mișcarea Indignados în Spania și de felul în care ea a schimbat viața politică, prin apariția unui partid politic, Podemos și avansul altui partid, Ciudadanos, ambele având un rol major azi în politica spaniolă.

Occupy Wall Street e o altă mișcare inspirată de Indignados și care are legătură cu protestele neobosite pe care le vedem în SUA.

La noi aceste proteste stradale au avut mai multe faze. De la cele spontane, cu mii și zeci de mii de participanți, pentru Roșia Montană, sau după Colectiv, sau după OUG 13, la cele ale unor „protestatari de profesie”, destul de puțini dar foarte gălăgioși și din ce în ce mai agresivi.

Dacă la marile demonstrații pașnice atitudinea permisivă a autorităților era firească, ea nu s-a mai justificat ulterior, când era evident că în spatele celor câteva sute de oameni care ocupau Piața Victoriei când voiau, oprind traficul, comportându-se tot mai agresiv, erau alte forțe, scopurile fiind politice și nu vreo indignare civică, sinceră. Această atitudine tolerantă a autorităților, de fapt această temere a autorităților de a aplica legea a făcut ca prezența și atitudinea jandarmilor la protestul din 10 august să fie de neînțeles.

URA FAȚĂ DE PSD ÎI FACE SĂ NU MAI VADĂ NIMIC

Dar totuși ce îi „mână în luptă„ pe acești indignados români?

Eu sunt convinsă că sunt puțini protestatarii care la aceste mișcări stradale au o sarcină politică de destabilizare; imensa majoritate a participanților o reprezintă oameni care sunt sincer indignați și anti PSD. Problema pe care însă o am în legătură cu ei este lipsa lor de cultură politică/civică. Și superficialitatea.

Cred că sunt oameni bine educați în domeniile lor de activitate, dar ura față de PSD îi face să nu mai vadă nimic. Ei par să nu ințeleagă că forma lor de protest poate să ducă la anarhie, nu la o schimbare democratică.

De fapt, nici nu-i interesează. Nu le pasă, pentru că ura orbește.

Au devenit foarte toleranți cu folosirea violențelor de limbaj și fizice a „colegilor de protest”.

Dacă ne uităm pe mesajele transmise pe Facebook, aceasta e cea mai importantă constatare: că un guvern poate fi dărâmat prin proteste violente, prin ocuparea clădirii Guvernului sau Parlamentului. Iar apelurile la demonstrații pașnice aproape lipsesc.

Dacă ne uităm pe paginile de Facebook ale membrilor unui partid politic, USR, vom vedea zeci de mesaje cu apeluri la lichidare fizică fie a membrilor PSD, fie chiar a tuturor politicienilor.

Ce să mai spun de aberantele solicitări privind interzicerea, scoaterea în afara legii a PSD? Cine nu înțelege grozăvia unei asemenea solicitări nu înțelege ce înseamnă un regim autoritar, nu înțelege ce e aia dictatură și nici anarhie.

Că oamenii aceștia nu citesc o carte sau un articol de știință politică, pot să înțeleg. Dar cel mai mult mă suprinde că nu se uită nici o clipă la televizor sau pe internet la situația din alte țări, la problemele, frământările și soluțiile politice din alte țări.

Repetă ca o placă stricată „vrem o țară ca afară”, dar nici nu știu cum e de fapt „afară” și ce probleme sunt în diferite țări, ei văd doar ce vor ei să vadă și cu siguranță nu au nici un chef să respecte regulile care funcționează afară.

Pe de altă parte, mă sperie lipsa lor de gândire critică.

În sensul în care sunt extrem de vulnerabili la orice manipulare, fie ea subțire sau grosieră. Câteva exemple.

Nu au nici cea mai mică idee ce e cu legile justiției, dar au urlat împotriva lor pe baza unor fițuici cu tot felul de aberații care au circulat pe internet ca parte a unei campanii clasice de manipulare. Am întrebat oameni onești, prieteni, de ce nu sunt de acord și răspunsul s-a redus la lipsa de încredere în PSD, Dragnea, Iordache. Înțeleg mesajul de disperare, dar mă îngrijorează reducerea argumentelor la repetarea unor minciuni.

Altfel….de ce s-ar împotrivi oamenii aceștia unei separări a carierelor între procurori și judecători? Înțeleg ei despre ce e vorba? Sau de ce să se opună înființării în cadrul Parchetului General a unei secții specializate în investigarea magistraților?

Ce să mai zic de manipulările grosolane când e  vorba de codul penal și de cel de procedură penală? Vă aduceți aminte de așa zisa neacceptare a înregistrărilor din stațiile de metrou? Sau a celor făcute cu telefonul personal? Și cum o să scape ucigașii, violatorii și pedofilii?

Eu numesc astea manipulări grosolane, din categoria declarației lui Mălin Bot: „Dragnea deghizat în jandarm conducea mașina cu tunul cu apă”.

Citește și: Protestele și destatalizarea României

NICI ÎN CELE MAI PROPAGANDISTICE FILME NU VEDEM ATÂTA VENERAȚIE

Dar care este mecanismul din spatele acestui tip de gândire?

Un bun exemplu de lipsă de gândire critică și democratică este iubirea si proslăvirea instituțiilor de forță.

Cum să iubești serviciile secrete? Nici în cele mai proaste și propagandistice filme americane nu vedem atâta venerație a serviciilor ca la protestatarii noștri.

Pentru ei, odioasele protocoale prin care SRI a controlat justiția și viața politică din această țară sunt benigne și chiar necesare (Iartă-i Doamne că nu știu ce fac!).

Sau faptul că ura față de politicieni îi face să accepte abuzurile uriașe comise în lupta anticorupție și să nu înțeleagă că un procuror abuzator este la fel de dăunător ca un politician corupt, ba chiar mai rău.

Ce este însă cu totul inadmisibil este amestecul politicului în susținerea nu doar a mișcărilor de stradă, ci chiar a ideilor lor anarhice.

Președintele României se comportă iresponsabil ori de câte ori face apel la stradă fără să explice care sunt limitele unei acțiuni de protest și ce înseamnă un comportament democratic.

La fel, PNL și Dacian Cioloș împreună cu Mișcarea lui încă neînregistrată ca partid politic.

Despre USR nu pot să spun decât că incită pe față la nerespectarea regulilor democratice și la anarhie.

Toate astea nu înseamnă că PSD ar fi vreun partid din cale afară de democratic, dimpotrivă. Dar PSD nu trebuie nici urât, nici desființat, ci înlăturat prin alegeri.

Una din consecințele transformării manifestațiilor stradale în vector politic a dus la o schimbare paradoxală în politica românească: PSD, partid socialist în ideologia oficială, a devenit tot mai mult un partid conservator și apărător al stabilității burgheze. PNL, partidul tradițional al burgheziei și clasei de mijloc, a devenit un partid revoluționar, care se inspiră din fierberea străzii mai mult decât din reflecția politică la rece. Ca fost membru al Partidului Național Liberal, cum comentați această repoziționare ideologică a PNL?

PSD nu a fost și nu este un partid de stânga în adevăratul înțeles al cuvântului.

Stânga ideologică dorește educarea și emanciparea clasei sărace, a muncitorilor, fie ei din urban sau rural. PSD nu apără atât stabilitatea burgheză, cât mai ales stabilitatea îmbogățiților lui, în vreme ce ține în ignoranță o mare parte din populație: votanții săi.

Politicile de asistare socială au mai degrabă rolul de a-i ține departe de piața muncii, de interacțiunea socială pe care o presupune munca, deci în ignoranță. Este cel mai mare reproș pe care-l fac PSD.

Această stare de fapt se poate schimba numai dacă în România se va consolida o clasă de mijloc.

A fost un moment când asta chiar s-a întâmplat, în timpul guvernului Tăriceanu. Oricât l-ar critica unii pentru că nu a pus la adăpost excesul financiar obținut atunci, măsurile luate de Tăriceanu chiar au dus la apariția unei clase de mijloc. Din păcate, au venit Traian Băsescu și al său guvern Boc, iar tăierile salariale de 25% concomitent cu creșterea TVA au omorât în fașă această clasă de mijloc. Și astfel am ajuns la a doua întrebare, privind PNL.

PNL-ul actual, al lui Ludovic Orban și Raluca Turcan, nu mai are nimic în comun cu cel condus de Călin Popescu Tăriceanu. PNL nu este un partid revoluționar. Este doar populist și în derivă. El spune că PSD trebuie să plece de la guvernare, dar de fapt nu are nici o soluție la problemele multiple cu care se confruntă România în urma unora din deciziile greșite ale guvernării PSD.

Mă rog, are o soluție, un fel de cheie universală: plângerea penală. Jalnic și odios în egală măsură.

LIBERALISMUL ESTE CONSIDERAT UN LUX

 Viitorul liberalismului românesc: PNL sau ALDE? Și vă rog să explicați opțiunea.

PNL nu mai e demult un partid liberal. Negocierile purtate în secret cu Partidul Popular European în 2014 l-au făcut compatibil cu PDL, alt partid care a trecut peste noapte de la stânga la dreapta.

Cele două partide se întâlnesc în oportunismul lor de a-și găsi un loc călduț și susținători pe care îi interesează numărul și nu calitatea, PPE fiind un partid care adăpostește orice, de la FIDESZ-ul lui Viktor Orban, considerat de extremă dreapta, până la curente de stânga din diferite țări.

ALDE România este evident singurul partid cu o ideologie liberală și  singurul care insistă pentru respectarea drepturilor și libertăților și a fundamentelor statului de drept la nivel de principiu.

Din păcate, liberalismul este considerat, în general, un lux, iar absența acelei clase de mijloc de care vorbeam lipsește ALDE de un bazin electoral important.

PREȘEDINȚIA NOASTRĂ NU ESTE UN PREMIU

România va avea  pentru un semestru președinția Consiliului UE. Acest fapt este văzut dinspre țară fie ca un moment istoric, o oportunitate de maximă importanță pentru România, fie un eveniment minor, care nu merită atenție. Cum îl vedeți din poziția de europarlamentar român?

Președinția semestrială a Consiliului UE nu e nici un premiu, nici vreun eveniment istoric.

Conform Tratatului UE fiecărui stat membru îi vine rândul să o exercite. E o chestiune mai degrabă tehnică, care se traduce în felul în care în toate domeniile de activitate ale Consiliului UE sunt manageriate, adică felul în care miniștrii din țara care are președinția reușesc să impună unele teme, să le negocieze, să finalizeze unele dosare. Sigur, e maxim important ca miniștrii și ministerele să fie bine pregătiți. Ceea ce se face cu mult timp înainte. Dar discuțiile de la noi, despre cine va reprezenta România în cele șase luni dovedesc o necunoaștere a funcționării Uniunii.

În mod normal, în Parlamentul European, la începutul celor șase luni și la sfârșitul lor, ar trebui să vină premierul. Pentru că el este șeful miniștrilor, adică al celor care în Consiliul UE conduc discuțiile și negocierile pe fiecare domeniu în parte: transport, agricultură, economie, mediu, afaceri sociale etc. Premierul e cel care prezintă prioritățile președinției României.

Președintele României nu are ce căuta acolo, pentru că nu e șeful guvernului.

La celelalte sesiuni din PE participă chiar miniștrii de resort. Au fost și cazuri când un anume ministru era omniprezent. De exemplu, din Ungaria venea mereu ministra Afacerilor europene, în vreme ce din Olanda venea ministra Apărării.

Din cele șase luni însă, activitatea în UE va cam înceta în a doua jumătate a lui aprilie și în mai, când sunt alegerile europarlamentare. Să nu ne gândim nicio clipă că Brexitul ar fi responsabilitatea noastră. E doar o coincidență că se va produce în timpul președinției noastre. Dar acordurile se negociază deja de peste un an de echipe clar desemnate din partea Comisiei Europene și a Parlamentului European. Sigur, întotdeauna și înainte de după o președinție se spune despe țara X că a fost bună sau slabă, că a reușit să finalizeze mai multe dosare sau a cam pierdut vremea. Vom vedea care vor fi aprecierile la adresa României la sfârșitul acestor 6 luni.