În 15 august 1871 avea loc marea „Serbare de la Putna”, determinantă pentru definirea identității românești în istorie, inițiată și marcată de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Iraclie Porumbescu și Ciprian Porumbescu, la care s-au asociat tinerii români de pretutindeni. La 150 ani de la acel eveniment, românii s-au reunit la Ierusalimul neamului românesc în cadrul unei serii de manifestări „Serbarea de la Putna – 2021. Continuitatea unui ideal”.

• Președinții Curților de Apel, îngrijorați de „atacurile fără precedent la integritatea şi stabilitatea statală a României”
• PSD l-ar putea accepta pe Eugen Tomac în funcția de premier
• ÎCCJ, atac fără precedent la guvernul Bolojan: Demonizează Justiția și transformă magistrații în ținte
• Budăi, despre Bolojan: Un om care a reușit ceea ce părea imposibil
• Primul pas către „împăcarea” sistemului de sănătate public cu cel privat

PATRIARHUL ROMÂNIEI: Ne întâlnim pentru speranţa unei unităţi mai intense a românilor din ţară şi din străinătate

Patriarhul Daniel a vorbit în deschiderea manifestărilor despre o binecuvântată coincidență.

„Această zi este o zi mare, urmată de alte zile şi mai mari, pentru că sunt sărbătorile de aniversare a marelui eveniment din 1871. Coincidenţa este evidentă. În 1871 Adunarea de la Putna şi Congresul studenţilor au avut loc într-un week-end. Au început sâmbătă, în 14 august 1871, au continuat duminică şi s-au terminat în 16 august 1871. Această binecuvântată coincidenţă ne arată că Dumnezeu lucrează în mod surprinzător, face minuni pentru a arăta iubirea Sa faţă de cei care răspund cu iubire chemării Sale. (…)

Este o bucurie pentru noi să fim aici şi mulţumim Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic al Sucevei şi Rădăuţilor pentru frumoasele cuvinte de întâmpinare şi pentru amintirea celor mai importante evenimente legate de clipe sfinte din istoria acestei mănăstiri care a fost numită Ierusalimul neamului românesc de poetul naţional Mihail Eminescu.

Spunea cineva că mănăstirea Putna are o putere binecuvântată de Dumnezeu de a se regenera ca simbol spiritual pentru români chiar dacă adesea a trecut prin dificultăţi, prin momente grele. După Adunarea de la Putna şi Congresul studenţilor de la 1871 s-a constatat că nu a fost vorba de un parastas, cum spunea cineva, ci de o renaştere, de o nouă etapă de conştientizare a nevoii unităţii în cuget şi simţiri pentru toţi românii, pentru românii din ţară şi pretutindeni.

Vedem cum în aceste zile de fapt ne întâlnim prin rugăciune cu cei care s-au întâlnit aici lângă mormântul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare şi, de asemenea, prin cinstire, prin rememorare a evenimentelor de atunci, dar şi pentru speranţa unei unităţi mai intense a românilor din ţară şi din străinătate. (…)

Ne rugăm Preasfintei Treimi, Maicii Domnului, Sfântului Voievod Ştefan cel Mare şi tuturor Sfinţilor Putneni să ne dăruiască în aceste zile bucuria şi pacea pe care Dumnezeu le revarsă în sufletele celor ce-L iubesc pe El, iubesc Biserica lui Hristos şi iubesc evlavia poporului român. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”, a spus Patriarhul în discursul său.

PROGRAMUL MANIFESTĂRILOR

La Mănăstirea Putna, un comitet de inițiativă, alcătuit din reprezentanți ai asociațiilor tinerimii române, ai mediului cultural și spiritual românesc, a gândit „Serbarea de la Putna – 2021” în termenii continuității unui ideal: „unitatea în cuget și simțire a tuturor românilor”, indiferent unde trăiesc, în România sau în alt colț de lume:

Sâmbătă, 14 august

• 9.30 Întâlnirea studenților la Chilia Sfântului Daniil Sihastru
• 10.30–11.00 Întâmpinarea studenților la Mănăstirea Putna
• 13.00–13.45 Întâmpinarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel
• 14.00–18.00 Vizitarea mănăstirii, muzeului, expoziției „Serbarea de la Putna 150. Continuitatea unui ideal” și Dealul Crucii
• 18.00–22.00 Slujba Privegherii

Duminică, 15 august

• 08.30–12.00 Sfânta Liturghie arhierească și cuvânt de învățătură
  Acordarea distincțiilor din partea Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților
  Cuvânt al Părintelui Patriarh Daniel
  Cuvânt al Domnului Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei Române
• 12.00–12.20 Sfințirea Candelei aniversare și depunerea ei pe mormântul Sfântului Ștefan cel Mare de către studenți,
  depunerea de flori la efigiile făuritorilor Serbării din 1871 și la statuia lui Mihai Eminescu
• 16.00–19.00 Concert organizat de Centrul Cultural „Bucovina”
• 19.00–22.00 Slujba Privegherii

Congresul studențesc aniversar

Luni, 16 august

• 07.00–08.30 Acatistul Sfinților Martiri Brâncoveni
• 08.30–11.00 Sfânta Liturghie arhierească
• 11.00–12.00 Slujba Parastasului pentru ctitorii Mănăstirii Putna și pentru făuritorii Serbării de la Putna din 1871, săvârșită de Părintele Patriarh Daniel
• 12.00–12.15 Premierea câștigătorilor concursurilor Serbării 2021,
• 12.15–12.30 Susținerea discursului câștigător de către Cosmin Țugui
• 12.30–12.35 Silvia Mleșnița, Un ideal la Putna – imnul Serbării din 2021

Congresul studențesc aniversar

• 16.00–19.00 Cuvânt către studenți al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel;
  Dialog despre identitate și idealuri cu studenții al acad. Ioan Aurel Pop;
  Discursuri ale reprezentanților organizațiilor studențești participante la atelierele on line în cadrul cărora a fost pregătită Declarația finală;
  Semnarea Declarației a Congresului studențesc aniversar
• 21.00–22.30 Marcarea de către studenți, cu torțe, pe Dealul Crucii a momentului aniversar (1871–2021) prin figurarea numărului 150.

Simpozionul „Eminescu și Putna”

Marți, 17 august

• 09.00–18.00 Simpozionul „Eminescu și Putna”;
  Vor fi prezenți cercetători reprezentativi pentru diferite domenii de preocupări intelectuale

Itinerariul „Pe urmele lui Eminescu”

Miercuri, 18 august – Joi, 19 august

Itinerariul „Pe urmele lui Eminescu”, realizat de studenți și de participanții la Simpozionul „Eminescu și Putna” la Cernăuți sau la Stupca și Ipotești, în funcție de condițiile de trecere a frontierei.

Ioan Aurel Pop: Să luăm exemplul marilor cărturari de la Putna, de la Vasile Alecsandri până la Mihai Eminescu

„Patria noastră trebuie să fie credința noastră”, le-a spus duminică președintele Academiei Române participanților la Serbarea de la Putna – 2021. Continuitatea unui ideal.

Redăm integral discursul Președintelui Academiei Române:

„Preafericirea Voastră,
Înaltpreasfințiile Voastre,
Preasfințiile Voastre,
Preacucernici părinți,
Preacuvioși monahi,
Preacuvioase monahii,
Distinși reprezentanți ai autorităților,
Dragi români din nordul Bucovinei, din Basarabia și de pe toată rotunjimea pământului românesc,
Preacinstită și preasmerită adunare,

Cum se putea o ocazie mai bună pentru cei care au gândit viitorul acum 150 de ani – e vorba de viitorul poporului nostru – decât această zi de Adormire a Maicii Domnului din viața trecătoare pământească și de trecere a ei în viața eternă?

Era ca o metaforă pentru națiunea noastră adormită și necăjită, care trebuia să intre, prin marile fapte ale marilor oameni de atunci, în eternitate. Evenimentele de la Putna de acum 150 de ani găseau poporul român, cel mai numeros popor din sud-estul Europei, risipit în mai multe țări.

Din fericire, nucleul său, dar nu și cea mai mare parte a acestui popor, era concentrat, începând cu 1859, în România, formată pe atunci doar din Oltenia, Muntenia, Moldova dintre Carpați și Prut și din Bugeac, cele trei județe din sudul Basarabiei.

Cea mai mare parte a pământului nostru și a poporului român se afla sub stăpânirea imperiilor vecine. Dobrogea era sub otomani, Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul și Bucovina erau sub austro-ungari, pe lângă mulți români risipiți prin Balcani, care nu au avut niciodată șansa să trăiască în propriul stat românesc.

Tinerii studioși din România și din teritoriile românești înstrăinate s-au gândit atunci ca, prin cinstirea amintirii celui mai important domn pe care l-au avut românii în Evul Mediu, Ștefan cel Mare și Sfânt, să stimuleze efortul fundamental al libertății și unității naționale a tuturor românilor.

Și unde se putea mai bine decât în locul nostru sfânt, în Mănăstirea Putna?

Este important de știut că cele mai avansate idei ale conducătorilor, ale elitei intelectuale europene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, erau ideile care susțineau emanciparea națională a popoarelor.

Progresiștii epocii, aceia care gândeau la viitorul popoarelor europene, prevesteau și luptau pentru prăbușirea imperiilor multinaționale și pentru formarea câte unui stat pentru fiecare națiune.

Aceste imperii, care urmau să cadă după Serbarea de la Putna, erau cel Otoman, cel Austro-Ungar, cel Rusesc și chiar proaspăt-renăscutul Imperiu German.

Pentru popoarele care erau în întregime sau în parte prizoniere acestor formațiuni anacronice, nepotrivite vremurilor, se prevedea crearea și întregirea statelor lor naționale. Statul național era văzut atunci ca principala instituție de organizare, de protejare și de asigurare a viitorului fiecărui națiuni.

Se spunea că fiecare popor devenit națiune avea nevoie de o casă a lui și că această casă se cuvenea să fie statul național, după exemplele pe care ni le dăduseră mai-marii Europei cu mult înainte.

Prin urmare, tinerii români care au venit la Putna în 1871 s-au înscris în această mișcare generală europeană de emancipare a națiunilor, adoptând-o și adaptând-o și pentru români.

Autoritățile României de atunci erau obligate, în ciuda idealurilor naționale pe care le împărtășeau, să fie mult mai reținute și mai precaute, să se exprime adesea indirect, să uzeze formule diplomatice consacrate.

Dar tinerii, studenții, intelectualii erau liberi să spună ce gândesc, chiar dacă în afara zidurilor mănăstirii vegheau drasticele autorități austro-ungare.

Se considera atunci că abia după atingerea obiectivului independenței naționale a României ne puteam gândi la unire cu România a tuturor provinciilor aflate în afara României. Tinerii nu erau constrânși în zborul gândului lor. Ei puteau arde etape. Puteau visa la Unirea cea Mare înainte de câștigarea independenței.

Și totuși anumite măsuri de prevedere erau absolut necesare, pentru a nu risca să se compromită totul. Mănăstirea Putna era situată în Țara de Sus a Moldovei, de acolo de unde a venit ființa celei de a doua libertăți românești și, mai nou, de pe la 1775, se chema Bucovina și ajunsese parte integrantă a Imperiului Habsburgic.

Imperiul acesta al Habsburgilor, se transformase în 1867 într-o monarhie cu două capete – unul la Viena și unul la Budapesta – , în care majoritatea dominantă a populației nu era formată din austrieci și unguri, ci din așa-numitele «minorități».

Cu alte cuvinte, populația zisă «majoritară» reprezenta, din punct de vedere numeric, o minoritate. Iar majoritatea era formată din români, cehi, slovaci, croați, ruteni, polonezi, sârbi și alții.

Ei alcătuiau peste jumătate din populație, conform recensămintelor oficiale austro-ungare. Această imensă disproporție presupunea o vigilență ieșită din comun din partea autorităților, care, la 1871, au stat treze și au vegheat să nu cumva să fie jignite sentimentele monarhiei, ale Casei de Austria și în general ale statului austro-ungar.

Cu toate acestea, toți cei prezenți au văzut că se strânseseră la Putna tineri din toate provinciile românești înstrăinate și din România și că erau prezente cu discreție, ca și astăzi, și autoritățile statului român, că se vorbea cu înflăcărare de unitatea românească, despre limba română, despre asupriri imperiale și libertăți îngrădite, despre idealuri de viitor privind edificiul național românesc.

Mihail Kogălniceanu era cea mai înaltă autoritate a statului român – [un] moldovean dintr-o familie cu obârșia pe Cogâlnic, cum îi spune numele. Mihail Kogălniceanu, deputat, fost prim-ministru și viitor ministru, el a reprezentat la Putna și Academia Română, al cărui membru fusese ales în 1868 și al cărei președinte avea să devină.

El era un simbol. Marele lui merit de român dintr-o provincie înstrăinată și oropsită s-a văzut de pe când avea 25-26 de ani la Iași când, la deschiderea cursurilor de Istorie națională la Academia Mihăileană, a numit «patrie» toată acea întindere de loc pe care se vorbea românește. Adică, pentru el, patria era în limbă, în suflet și-n credință.

La Putna a fost și Alexandru D. Xenopol, cu un memorabil discurs despre Ștefan cel Mare, premiat atunci pe bună dreptate. Și el avea 24-25 de ani.

Comitetul de Organizare al Serbărilor a făcut atunci un concurs și, până la urmă, a rămas în concurs doar Xenopol și a fost premiat și a vorbit despre rolul istoric național al lui Ștefan cel Mare. Comisia, formată din oameni importanți ai timpului, i-a acordat lui Xenopol Marele Premiu.

Era student la Berlin, stipendiat al Societății Junimea din Iași, și el viitor membru al Academiei Române. Nu i-a trecut niciodată prin minte să rămână definitiv la Berlin sau în altă parte, cu toate că viața în România de atunci nu era simplă.

Serbările, însă, au fost animate de tinerimea română, în frunte cu Mihai Eminescu și cu Ion Slavici – Eminescu moldovean, Slavici transilvănean – și au cuprins cinstirea marelui voievod ca și astăzi, prin slujbe religioase cu prilejul acestei mari sărbători a Adormirii Maicii Domnului.

Sfințirea Mănăstirii Putna la 1469 și așezarea acolo în 1504, pentru somnul de veci, a voievodului mare unificator Ștefan cel Mare era destul simbol pentru adunarea tinerimii.

Vă reamintesc că Domnul de la Suceava, în cei aproape 50 de ani de domnie, a stăpânit mai mult de o sută de sate în Ardeal, a fondat episcopie ortodoxă la Cluj, la câțiva kilometri de Cluj, în satul Feleac, acolo în Ardeal, de unde descinsese familia întemeietorilor Moldovei.

În înțelegere cu Regele Romanilor, Maximilian de Habsburg, Ștefan cel Mare a organizat o conspirație pentru răsturnarea regilor Ungariei și Poloniei și pentru propășirea țării sale, fiind considerat  unul din cei mai mari oameni politici europeni, singurul român domn de țară românească care a primit titlul, din partea Papalității, de «Atlet al lui Isus Hristos» și singurul moldovean căruia cronicile Țării Românești – adică a doua Valahie pentru Ștefan, fiindcă pentru el prima Valahie era țara lui, a Moldovei – cronicile Țării Românești îi dau 17 ani de domnie la sud de Carpați.

Supranumit în anumite surse occidentale «rege al Daciei», dăruit cu titlul de țar sau de împărat, domnul Moldovei le apărea tinerilor de la 1871 drept un simbol perfect al adunării naționale românești.

Astăzi, preacinstită adunare, la 150 de ani de atunci, se cuvine să ne înclinăm în fața memoriei acelor făurari de țară. Putem spune și noi că de astfel de vremuri «se învredniciră cronicarii si rapsozii» [Mihai Eminescu – nota red.].

Ar trebui să ne înălțăm și să le urmăm exemplul. Într-o societate secularizată, dezorientată, cum e societatea europeană de astăzi, în care toate marile valori ale omenirii sunt puse sub semnul întrebării, noi ar trebui, cu bună cuviință și cu smerenie, să ne vedem de rânduiala noastră, să luăm exemplul marilor cărturari de la Putna, de la Vasile Alecsandri până la Mihai Eminescu.

Pentru mulți români de astăzi, ca și pentru cei de la 1871, patria este limba română. Dar, pentru noi în general, ca oameni, patria noastră trebuie să fie credința noastră, credința aceasta în care ne-am născut și fără de care nu am fi.

Și astăzi, mai mult ca oricând, Biserica este egală cu lumea. Iar Biserica noastră este egală cu națiunea română.

De aceea, haideți să luăm tradițiile și istoria, ca să ne fie un imbold pentru prezent și viitor, să ne închinăm cu smerenie, cum au făcut strămoșii care au construit această țară, să prețuim limba și să ne cunoaștem cu demnitate locul în Europa.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Cosmin Țugui: Arma cea mai puternică a unei națiuni este cultura!

Cosmin Țugui, elev la Colegiul Național ,,Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuți, a câștigat la concursurile „Serbare Putna – 150” cu discursul său despre pendularea românilor între identitatea națională și integrarea europeană.

Redăm în continuare discursul său integral:

„Preafericite Părinte Patriarh,
Înaltpreasfințiile Voastre,
Preasfințiile Voastre,
Preacuvioase Părinte Stareț,
Domnule Președinte al Academiei Române,
Stimați invitați de onoare,
Români de aici și de pretutindeni,

Ștefan doarme și un neam visează – sunt cuvintele lui George Tofan, sufletul Serbării de la Putna din 1904. Astăzi, suntem participanții și martorii unuia dintre momentele în care speranțele devin realitate – români din toate colțurile țării și din afara granițelor s-au strâns aici, pe „pământul cel clasic al Bucovinei, pe pământul întemeietorilor Moldovei, de strajă la mormântul Părintelui Moldovei.

Să ne bucurăm, dar să ne și împlinim rostul pentru care suntem astăzi aici.

Care este rostul pentru care ne-am adunat pe urmele studenților din 1871?

Izvorul Trecutului – Înflăcărarea Prezentului – Speranțele Viitorului – aceasta este axa de-a lungul căreia se desfășoară parcursul omului prin istorie, o istorie care nu este arbitrară, ci plină de sens, căci, istoria este, așa cum o portretiza atât de poetic Mihai Eminescu, desfășurarea cugetării lui Dumnezeu.

În planul săgeții timpului, Serbarea de astăzi, 15-16 august 2021, este un punct al istoriei românilor. Dar acest punct nu este singur, căci are un trecut și participă la construcția viitorului. La 150 de ani de la Serbarea din 1871, avem șansa să contribuim la perpetuarea înspre viitor a idealului exprimat de studenții de atunci: unitatea poporului prin unitatea culturală și morală.

În planul lumii de azi, cei care suntem acum la Putna nu suntem singuri: fie prezenți fizic, fie ascultând sau vizionând din alte locuri, împreună suntem o parte a națiunii române. Așa cum în 1871 Ciprian Porumbescu a cântat Daciei întregi, având în față 3.000 de români, și noi, în inimile și cugetele noastre, purtăm România întreagă și pe românii de pretutindeni.

Să ne punem trei întrebări, în răspunsurile cărora vom ține cont de liantul cu trecutul și cu românii de azi

1. Unde eram alaltăieri, adică acum 550 de ani?
2. Unde eram ieri, adică acum 150 de ani?
3. Unde ne situăm astăzi?

Acum 550 de ani a domnit în Țara Moldovei Ștefan cel Mare, apreciat de către marele istoric Nicolae Iorga ca fiind cea mai deplină și mai curată icoană a sufletului poporului român.

Voievodul moldovean era conștient de unitatea lingvistică, religioasă și de civilizație a românilor din spațiului carpatic, iar aceasta a fost un prilej și un motiv pentru care a întreținut legături strânse cu Țara Românească și Transilvania. Cu intenția de a perfecta un sistem politico-militar mai eficient împotriva turcilor, Ștefan cel Mare și-a extins adesea dominația la sud de Carpați, prin numirea de conducători acolo. Prin astfel de gesturi, domnul moldovean devine de facto un protopărinte al unirii pe care românii aveau să o înfăptuiască mai târziu.

Românul mare – cum îl numește Eminescu – a fost și un mare european. Una cu zbuciumul pentru existență al acestui neam, Ștefan cel Mare a orchestrat o politică externă activă, încununată de succese răsunătoare. Promotor al alianțelor în vederea apărării res publica Christiana, domnul moldovean a conștientizat importanța spațiului românesc în fața expansiunii otomane, arătând că țara lui era „poarta creștinătății” în acel moment și că dacă această poartă va fi pierdută, întreaga creștinătate va fi în pericol.

De aceea, dacă românii l-au numit pe domn cel Sfânt și Bun, nu ne vom mira că Papa Sixt al IV-lea îl numește atlet al credinței creștine, iar regele Sigismund al Poloniei este primul care folosește titulatura de cel Mare (Stephanus iile magnus) [5], ca un epitet ce îl plasa în amintirea comună a viitoarelor generații.

În concluzie, Ștefan cel Mare a fost, după cum am iterat anterior, un protopărinte al unității românilor, integrat în spațiul european și atent la identitatea poporului său.

Acum 150 de ani, studenții români, prin A. D. Xenopol, constatau că Ștefan cel Mare încetează de a mai fi eroul doar a unei părți a țărilor locuite de români și devine un centru pentru toți de același neam, devine primul erou național. Prin ideile propovăduite și acțiunile întreprinse, voievodul se identifica perfect cu năzuințele de atunci ale tuturor românilor, despărțiți de granițe.

Nu e de mirare că în secolul al XIX-lea, denumit și secolul naționalităților, Ștefan cel Mare este astfel receptat de românii din toate provinciile istorice.

Expresia cea mai clară a acestei receptări a fost alegerea Mănăstirii Putna ca locul Primei Serbări a Românilor de Pretutindeni și a Primului Congres al Studenților Români de Pretutindeni.

Astăzi, în ceas aniversar, suntem la Putna ca la o școală de patriotism, ai cărei absolvenți nădăjduim să fim, pe urmele generației 1871 și ale Sfântului Ștefan cel Mare.

Și astăzi, ca și ieri, și alaltăieri, România și românii cunosc tensiuni interne, mai ales tensiunea dintre identitate și integrare. Pe de o parte, simțim dorința de a aparține lumii occidentale, dar, pe de altă parte, simțim că nu putem îmbrățișa unele excese și nu putem trăi fără acele elemente care au dat încredere strămoșilor noștri, care ne dau și nouă astăzi un sens al vieții.

Soluția tensiunii nu este suprimarea uneia dintre simțiri, pentru că suprimarea conduce către o contrareacție violentă ulterioară. Soluția nu trebuie să fie aceea de a deveni altcineva, nici de a ne izola. Această tensiune identitară trebuie privită ca o misiune și o șansă deopotrivă, pentru noi, ca români, dar și pentru întreaga Europă.

Soluționarea acestei tensiuni ar trebui să pornească din interior, de la premisa că românismul nu trebuie discutat, ci afirmat. Simțul naționalității reprezintă cauza și modul de manifestare fundamentală a vieții oricărei națiuni, iar națiunea apare ca factor ce reunește libertatea, demnitatea, identitatea și memoria unui popor. O parte esențială a identității noastre ca români, dar și ca est-europeni este reprezentată de credința creștină, majoritar ortodoxă, care atât sub dominația otomană, cât și în timpul regimului comunist, s-a dovedit a fi un garant al identității și continuității naționale și care a știut să nu zdrobească minoritățile religioase.

În manifestarea exterioară, românii au vocația sintezei dintre Est și Vest.

Doar devotamentul față de acest crez poate genera unirea minții și a inimii, de care vorbea și A. D. Xenopol în discursul său din 1871.

Și cum vom face aceasta? Iată două principii.

Pentru că organizarea Serbării din 1871 a pornit de la studenții români din Viena, care vorbeau limba germană, îngăduiți-mi următoarea observație. Termenul german Leidenschaft se traduce prin pasiune, devotament, dăruire, însă acest cuvânt are în structura sa și verbul leiden, care înseamnă a suferi, a răbda, chiar a te jertfi.

Ceea ce vreau să subliniez este că devotamentul față de un anume principiu, față de anumite valori presupune disponibilitatea noastră de a suferi, de a ne jertfi în numele acestora.

Către un astfel de devotament au țintit studenții de la 1871 și trebuie să țintim și noi.

Al doilea principiu se referă la evitarea radicalizării opiniilor prin care părțile unei națiuni se atacă între ele.

Trăim într-o societate puternic polarizată, iar radicalizarea uneori accidentală, uneori inconștientă, iar uneori conștientă a susținătorilor unor curente, fie că este vorba despre dreapta sau stânga, despre conservatorism sau progresism, conduce către subminarea unui element esențial în configurația oricărui stat: unitatea națională.

Ștefan cel Mare a reușit să lupte împotriva imperiilor militare ale timpului pentru că a reușit să unifice spiritual poporul. Cu atât mai mult azi este necesară unitatea spirituală, când în locul imperiilor militare se confruntă ideologii culturale.

La 1871 și azi, arma cea mai puternică a unei națiuni este cultura.

Deznodământul luptei depinde de fiecare dintre noi: nu toți trebuie să ținem prelegeri despre Ștefan cel Mare, să scriem cărți în limba română sau să ne exprimăm ca o persoană publică mândria de a fi român, ci fiecare gest mărunt este important.

Aici, în țară, experiențele acumulate din trecut ar trebui să constituie un îndreptar și un instrument de acțiune în prezent. România trebuie să își conștientizeze potențialul, iar mai apoi să  lupte pentru atingerea acestuia, prin identificarea trebuințelor și formularea ideilor. Aceasta revine întregii națiuni. Despre cei de la vârf, Mihai Eminescu afirma că aceștia trebuie să transpună în realitate ideile și trebuințele poporului, nu să creeze altele.

Dar și fiecare gest făcut oriunde în Europa, de la Nicosia și până în Reikjavik, dar și pe celelalte continente, este un pas înspre sau în contra unității.

De aceea, a fi român în țară și în străinătate este o provocare zilnică!

România secolului al XXI-lea trebuie să participe activ la conturarea proiectului european, (re)devenind lider de opinie și principal actor politico-economic în spațiul central-est european.

Aș dori să închei cu patru versuri aparținând lui Ghe. Dem Teodorescu – bucureșteanul inimos care a lăsat cele mai ample reportaje despre Serbarea de la Putna – versuri apărute, în 1871, în publicația Românul:

Astăzi ești liber, fă-ți voia toată,
Scrie, vorbește dreptul ce știi:
Spune-i Europei ce-ai fost odată,
Ce ești acum, ce poți să fii!”