La Liszt prin Berman, povestea pianistei Ioana Maria Lupașcu

Joi, 7 aprilie 2022. M-am dus până la Ploiești s-o văd pe Ioana Maria Lupașcu, la Filarmonica din oraș. A cântat Concertul nr. 1 în Mi bemol major, pentru pian și orchestră, de Franz Liszt, foarte greu tehnic, cu multă virtuozitate și care nu este la îndemâna oricui. De aceea îl și auzim rar.

• Președinții Curților de Apel, îngrijorați de „atacurile fără precedent la integritatea şi stabilitatea statală a României”
• PSD l-ar putea accepta pe Eugen Tomac în funcția de premier
• ÎCCJ, atac fără precedent la guvernul Bolojan: Demonizează Justiția și transformă magistrații în ținte
• Budăi, despre Bolojan: Un om care a reușit ceea ce părea imposibil
• Primul pas către „împăcarea” sistemului de sănătate public cu cel privat

„Liszt pune practic întregul pian la dispoziția interpretului, lăsându-l să își etaleze capacitățile, dar asta este și o piatră de încercare greu de depășit, venind de la compozitorul care a dorit să devină cel mai virtuoz pianist al lumii și a și reușit.”, mi-a povestit interpreta, într-un dialog pe care l-am purtat după concert.

„Bariera tehnică este foarte mare și puțini pianiști o depășesc cu adevărat. De asemenea, frumusețea acestei muzici iese la suprafață abia după ce dificultățile tehnice sunt depășite, iar asta nu este ușor deloc. Liszt este extrem de profund, dar la profunzimea și filosofia mesajului său muzical se ajunge abia după ce virtuozitatea nu mai reprezintă o problemă.”, spune Ioana Maria Lupașcu, zâmbind cu relaxarea celor cinci ani de exigență interpretativă la care a supus-o marele Lazar Berman. Pare că după ce i-a fost elevă acestuia nimic nu i se mai pare nici prea greu, nici imposibil.

Dar cine a fost Berman?

Pe numele său complet, Lazar Naumovich Berman începe să studieze pianul cu mama sa, Anna (elevă a lui Skriabin și Prokofiev) și, la numai zece ani, concertează cu Orchestra Filarmonică din Moscova. Studiază la Conservatorul din Moscova cu Alexander Goldenweiser și apoi este influențat de marele Sofronitzky.

Supranumit „ultimul mare romantic al pianisticii ruse”, devine faimos  încă de tânăr pentru tehnica sa pianistică incredibilă și intră în legendă cu faptul că putea cânta ultima mișcare a Sonatei nr. 2 de Chopin în mai puțin de 50 de secunde.

Câștigător al Concursului Franz Liszt de la Budapesta și Concursului Regina Elisabeta din Belgia, este socotit „al doilea Liszt”.

Impresionat de discul lui Lazar Berman cu cele 12 Studii transcendentale ale lui Liszt, un important impresar îi organizează un turneu de anvergură în America, la mijlocul anilor ’70.

Ucraineanul Emil Gilels, când a debutat în America, declara că singurul pianist din lume care îi este superior este Sviatoslav Richter. La câțiva ani, însă, și-a schimbat părerea, spunând că Lazar Berman le este superior amândurora, numindu-l „fenomenul lumii muzicale”.

După ce a avut turnee în toată lumea, Berman a înregistrat alături de Herbert von Karajan, celebrul Concert nr. 1 de Ceaikovski și a colaborat cu marile orchestre ale lumii și cu dirijori renumiți precum Karajan, Eugene Ormandy, Claudio Abbado, Carlo Maria Giulini, Riccardo Mutti, Leygraf și mulți alții.

Discografia sa cuprinde peste 200 de titluri și interpretările sale pentru Franz Liszt, Alexander Skriabin, Serghei Rachmaninov, Modest Mussorgski, Prokofiev și Beethoven rămân de referință.

În 1990 se mută împreună cu soția (Valentina Berman, tot pianistă, absolventă a Conservatorului din Moscova, profesoară de pian la Accademia di Musica di Firenze), în Italia. Începe să predea pianul la Accademia di Imola și la Conservatorul Franz Liszt din Weimar, Germania, pentru ca din 2000 să își mute catedra de pian la Accademia Europea di Musica (Erba, Italia). Din 1995 locuiește la Florența, unde va deceda în 2005.

Ioana Maria Lupașcu îmi dezvăluie că îl admira pe Lazar Berman de mică, dar n-a sperat ca vreodată să lucreze cu el. „După ce am dat admiterea la Masterat, la Conservatorul din Lausanne, am văzut pe holul Conservatorului un afiș cu un masterclass de vară în Slovacia, cu Berman. Urma o audiție acolo, pentru că maestrul avea să aleagă doar 12 pianiști dintre cei care își doreau să lucreze cu el, dar m-am gândit să risc și am fost acceptată.

După cele două săptămâni m-am întors acasă. A venit toamna, am început cursurile la Lausanne. Nu mă înțelegeam deloc cu profesorul și am știut că trebuie să plec în altă parte. Mi-am spus că înainte de a da o admitere la un alt Conservator, pot să încerc să văd dacă nu există o cale să studiez cu Berman. L-am sunat și mi-a spus că tocmai își încheia colaborarea cu Conservatorul din Imola și începea colaborarea cu Accademia Europea di Musica, din Erba. N-am putut ajunge la admitere pentru că nu am primit viza și l-am sunat din nou. Am aflat că a rămas un loc neocupat. Am fost 100 de concurenți pe acel loc și eu am intrat ultima în concurs. Imediat după acel moment a urmat și prima lecție. 

Pare că acel loc m-a așteptat pe mine, că era în destinul meu să lucrez cu el, nivel la care nu a mai ajuns vreun alt pianist român. Maestrul avea întotdeauna doar 12 studenți și fiecare lecție putea fi și ultima, căci era extrem de exigent și, cum alți două sute de tineri pianiști așteptau la rând să lucreze cu el, nu tolera să își piardă vremea cu cine nu se ridica la înălțimea standardelor sale. 

Tot ce sunt eu astăzi, pianistic vorbind, îi datorez lui Lazar Berman. Am învățat să abordez totul altfel, muzica, virtuozitatea, am învățat cu fiecare oră să îmi depășesc toate limitele.”, îmi povestește artista.

ȘCOALA RUSĂ

În plin val rusofob, am o curiozitate și o exprim către interlocutoarea mea: de ce sunt rușii atât de buni în muzică, indiferent că vorbim despre interpretare sau creație?

„Școala lor interpretativă are, pe lângă o disciplină aparte, o abordare cu totul specială. Am reînvățat touche-ul pianistic odată cu școala rusă. Am învățat că acel patos rus are și un know-how, am învățat să scot sunetul din pian așa cum îl doresc, nu așa cum iese el la întâmplare. Asta este școala interpretativă rusă. 

Talentul și inspirația fac diferența între pianiști, dar această inspirație vine pe o știință tehnică foarte exactă. Sunt câteva secrete tehnice care însă schimbă totul. 

Școala rusă te învață un nou ambitus: piano este mai piano, vivace, mai vivace, forte este mai forte și tot așa. Totul este mai intens. Dacă ne gândim cât de colorat cânta Horowitz, câte nuanțe făcea…

Țin minte cum spunea maestrul Berman oricui se plângea de câte un pian prost, că nu există piane proaste, ci doar… pianiști proști”.

În câteva spitale din străinătate, am găsit în hol, un pian la care putea cânta și vreun pacient talentat și câte un artist invitat uneori să țină un mic concert atât pentru cei internați, dar și pentru personalul medical, pentru că știința a descoperit efectele terapeutice ale muzicii și, mai nou, ale picturii. În Elveția funcționează chiar ateliere de pictură în cadrul unor spitale. Și o întreb pe interlocutoarea mea ce „boli” interioare și-a tratat cântând la pian?

„Muzica este terapie și vindecare în același timp, pentru că poate ridica vibrația, iar cu o vibrație ridicată se pot produce vindecări. Muzica compusă este metamorfozată de interpret cu trăirile lui proprii și astfel se duce către ascultător. 

Eu mă vindec pe mine în fiecare zi, pentru a alchimiza ceea ce dau mai departe publicului. Am vindecat traume, emoții închise adânc în mine, și continuu să vindec. Unele traume s-au materializat în diverse dezechilibre în corp, însă învăț cu fiecare zi să mă vindec, învăț să trăiesc.”, îmi mărturisește.  

Adrian Cioroianu și soția sa, Daniela Nane, aplaudând-o pe Ioana Maria Lupașcu Foto Mihail Oprescu

DESPRE GREȘELI, CA ÎNTOARCERI

M-am întrebat mereu de ce un  artist în România nu câștigă cât un artist străin. Ioana Maria Lupașcu explică diferența prin „poziția pe care o au cultura și arta”, prin valoarea ce li se acordă. „La noi în țară onorariile sunt mici, cultura nu primește bugete mari, dimpotrivă, din acele bugete mici Guvernul mai și retrage sume. Sunt instituții care au în unii ani buget… zero. Așa ceva nici nu se poate comenta. Un popor fără cultură este ușor de manipulat, pentru că nu gândește cu creierul propriu. Aici este răspunsul, cred”. 

Ioana Maria Lupașcu a început studiul pianului, la patru ani. Din 2007, este solistă concertistă a Filarmonicii Paul Constantinescu din Ploiești. A înregistrat trei CD-uri, a publicat un roman, a compus muzica pentru o serie de documentare transmise de Digi World. A cântat în Italia, Croația, Elveția, Turcia, America, Grecia, Lituania, Slovacia, Moldova, Austria, Germania, Franța și Spania. A cântat cu dirijori precum Tiberiu Soare, Theo Wolters, Gottfried Rabl, Walter Hilgers, Sabin Pautza, Petre Sbârcea, Ovidiu Bălan, Koichiro Kanno. I s-au dedicat mai multe lucrări contemporane. În 2021 obține doctoratul cu Summa cum laude. 

„O alegere greșită în tinerețe” este motivul pentru care o vedem atât de rar, pe Ioana Maria Lupașcu, în ciuda calităților ei interpretative unice. „Dar timpul nu poate fi dat înapoi. Sunt practici obișnuite în muzică, trecute sub tăcere, dar des întâlnite, în care cei mai puternici pun obstacole celor mai mici”.

Ioana Maria Lupașcu este „partea muzicală” din Pianul cu poeme, un proiect cultural de excepție, care datează deja de peste zece ani. Partea „poetică” este actrița Daniela Nane, de-o expresivitate și talent incredibile, recitând din versurile lui Eminescu, Blaga sau Marin Sorescu.

De fapt, așa am și descoperit-o pe Ioana Maria Lupașcu, într-o seară de februarie, când Teatrul Național din București a găzduit „Pianul” și „Poemele”.

„Este un proiect foarte frumos, de suflet. Este gândit să creeze catharsis, să ridice vibrația în spectatori. Ei pleacă acasă cu altă energie. 

Publicul vine în funcție de câtă promovare s-a făcut spectacolului. Oamenii sunt doritori de frumos, au nevoie de această hrană sensibilă a sufletului. 

Felul în care Daniela recită este unic, trăirile ei aduc foarte multă emoție și eu am căutat să aleg muzica pentru a crea un vârtej. Vin oameni la noi după spectacol și ne mărturisesc că au plâns mult. Asta înseamnă o descătușare a emoțiilor, o deblocare și întorcându-mă la întrebarea de dinainte, poate însemna și vindecare sau o stare de bine”, îmi spune pianista.

Ce ar pune Ioana Maria Lupașcu pe un shortlist pentru melomanii specializați, dar pentru profani?

„Pentru ambele categorii aș pune Beethoven, pentru că este un exemplu grăitor în a nu te lăsa copleșit de greutăți. Beethoven, acest enorm talent, surzind a învățat să își accepte propriul destin și să lupte cu starea de melancolie, să învingă deznădejdea și fiecare notă a lui aduce cu ea determinarea de a obține starea de bine, victorioasa bucurie. 

Aș mai pune Liszt, pentru profunzimea mesajului muzical ambalat într‑un freamăt strălucitor neîntrecut.

Aș pune Rachmaninov, pentru armoniile lui speciale, umbrele, și parfumul pur rus.

Bach, pentru că muzica lui este ca o catedrală. Schubert, pentru poezia melodiilor, frumusețe aproape neegalată. 

Pentru teologi…aș pune Mephisto Walzer de Liszt. Întruparea diavolului este construită pe o înlănțuire de cuvinte perfecte, intervalul lui Dumnezeu, iar de aici se naște un mesaj extrem de profund. Aceeași cvintă perfectă este și fundamentul Oratoriului Christus al aceluiași Liszt, însă fără sens ascuns, aici”.

Cariera Ioanei Maria Lupașcu ar fi fost mai luminoasă dacă ar fi luat deciziile corecte: „Este trist că spun asta, dar este adevărat, cred că am greșit întorcându-mă în România.”

În anul morții tatălui său s-a aflat la o răscruce. Putea continua viața în Italia, dar a hotărât să se întoarcă. N-a știut atunci că greșește.

„Pe vremea când învățam Oedip pentru proiectul baritonului Ștefan Ignat, Oedip pe înțelesul tuturor, am fost profund impresionată de depresia lui Enescu ce răzbătea muzica sa și țin minte cum gândeam despre importanța alegerii partenerului de viață. În cazul lui Enescu, Maruca.  Dar toți am putea fi mai atenți… Astfel de alegeri greșite pot costa enorm.”

Îmi amintesc Memoriile Marucăi, Umbre și lumini, o carte pe care o iubesc atât de mult încât am căutat-o recent printr-un depozit pe la Bacău, doar pentru a i-o dărui omului pe care îl iubesc. Ce dramatic să fii Enescu, să iubești o femeie îndrăgostită de altul până la jertfa de sine, gata să își dea foc, și tu, în generozitatea și dragostea ta infinite, să o aștepți și să o și ții de mână pe patul de spital!

La finalul concertului susținut împreună cu Filarmonica din Ploiești, unde am simțit câteodată că dirijorul Alexandru Ganea a ținut-o pe loc, întârziind-o, față de tempoul pe care ar fi putut să îl imprime partiturii lisztiene, Ioana Maria Lupașcu a făcut o improvizație magică de la Piazzolla, la acordurile imnului național. Care este sursa unei astfel de „viziuni” care coboară nu doar ca muză pentru poeți, ci și ca har pentru compozitori și chiar pentru interpreți? În cazul interlocutoarei mele, „Dumnezeu, viața de zi cu zi, dragostea pe care o poartă în suflet.”

Îi mărturisesc că m-am apucat eu însămi de pian, la cei 47 de ani ai mei și o întreb dacă e târziu. Pianul se învață de la 4 ani, nu-i așa?

„Nu e niciodată târziu, pentru că aduce bucurie inimii.”, îmi spune zâmbind, plină de admirație, dar și de nedisimulată uimire. „Nu cred că există o rețetă generalizată în ceea ce privește vârsta. De exemplu, am avut o colegă la Lazar Berman care a început să cânte la 13 ani, vârstă considerată imposibilă pentru a mai face performanță înaltă. Dar ea era mai bună decât noi toți, așa că învinsese pronosticul și recuperase întârzierea. Din păcate, a suferit un accident și cariera ei s-a oprit devreme.”

Mulți dintre noi căutăm superlativele și ne întrebăm nu doar care este cel mai frumos film, cea mai frumoasă carte, cel mai frumos oraș, ci și care este cea mai frumoasă compoziție pentru pian. „Ooo, greu de spus… sunt atâtea minunate, contează momentul în care ne aflăm. Sunt piese care pur și simplu mă îmbată cu frumusețea lor, Ciaccona de Bach-Busoni, Imperialul lui Beethoven, Vallee d‘Obermann al lui Liszt, Iarna lui Vivaldi… Iarna este anotimpul vivaldian care îmi place și mie, având o lungă perioadă în care ascultam în mașină, pe repeat, versiunea interpretată la nai de Gheorghe Zamfir. Chiar dacă era august…

Am fost până la Ploiești s-o ascult pe Ioana Maria Lupașcu interpretând Concertul lui Liszt și aș face din nou drumul, chiar și pe jos.

Ea nu știe, dar află acum, citind aceste rânduri: în livingul meu, pe un perete, stă un tablou mare cu ultima fotografie a lui Franz Liszt în viață. Am cumpărat-o în urmă cu mulți ani, la o licitație în care m-am „luptat” cu ambasadorul unei țări bogate, care a cedat, într-un final, probabil și din noblețe masculină.

Cu rare excepții, mulți dintre musafirii care privesc tabloul mă întreabă ingenuu, dacă „este bunicul meu”…